”Da, eu sunt nebun întru Hristos!”

Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai dat prilejul să trăiesc alături de Valeriu Gafencu, în cele mai tragice clipe din viața mea.

Eram la Pitești, în luna mai 1949, când m-am trezit în miez de noapte, în zgomotele de zăvoare ce marcau o intensă activitate. Deodată, se deschide ușa și în celulă au apărut doi colonei, ce semănau ca două picături de apă. Erau însoțiți de temnicerul obișnuit cu asemenea scene care a început imediat să efectueze neomeneasca percheziție.

Au intrat în celulă Popescu Traian, Voinea Octavian și Mircea Selten. Valeriu Gafencu și cu mine eram aduși mai de mult timp acolo. Cu ură de câini înrăiți în priviri, cei doi colonei ni s-au adresat:

– Care vasăzică, așa, mă, vreți să evadați?

A intervenit prompt și categoric Voinea:

– Este o falsificare a adevărului, domnule colonel.

Discuția a alunecat apoi pe panta neîncrederii reciproce.

– Ce vreți voi, mă? a întrebat unul dintre colonei.

Atunci am auzit glasul lui Gafencu:

– Eu vreau asistență religioasă, care ne este garantată de lege!

– Ce vorbești, mă? Oi fi vrând să-ți aduc popă în celulă?!

– Da, aceasta doresc! Este dreptul meu! i-a răspuns convingător Valeriu.

– Ăsta-i nebun! s-a adresat unul dintre colonei celuilalt.

– Da, eu sunt nebun întru Hristos! i-a răspuns Valeriu.

La Valeriu Gafencu exista o liniște desăvârșită și o concordanță totală între ce spunea și ceea ce făcea.

Când milițianul ne-a anunțat că nu avem dreptul decât la o pereche de chiloți și la o cămașă, fără haină și pantalon, noi ne aflam pe poziții diferite. Valeriu își pregătea pachetul cu haine și rufe, ca să-l predea la magazie, în timp ce noi căutam locuri ca să ascundem hainele, ca să ne salvăm sănătatea, căci în celulă era frig.

În timpul operațiilor de pregătire a pachetelor, la care coloneii și milițianul n-au asistat, Voinea striga:

– Trebuie să ne apărăm de criminali!

Iar Valeriu a răspuns:

– Mântuitorul ne-a învățat să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu, deci eu mă supun cuvintelor lui Hristos.

Coloneii, călăi, susțineau că au luat aceste măsuri pentru a preîntâmpina o eventuală evadare, pe care noi, deținuții, am fi pregătit-o.

Mircea Selten, mare amator de glume pe care-l amuza un cântec ce-l fredona, destul de des, a început:

Eu sunt apașul Mână-Lungă,
Vestit în șapte mahalale..

Eu am avut impresia că acest cântec îl putea  tulbura pe Valeriu de la rugăciunea inimii pe care o practica și care era un exercițiu monahal, isihast (isihie = liniște, repaus)

Fiind coleg de facultate cu Mircea și cunoscându-i spiritul de înțelegere, l-am întrebat pe Valeriu dacă vrea să-l rog pe Mircea să mai rărească intonarea acestui cântec.

Valeriu mi-a răspuns cu calmul și linișteau lui obișnuită:

– Cine ne dă nouă dreptul să-i luăm lui Mircea mica lui plăcere pe care o are?!

Într-una din zile, Valeriu s-a apropiat de cel mai crunt milițian, la care insultele și bătaia erau ceva obișnuit:

– Domnule Georgescu, odată a venit la Mântuitorul mai marele preoților și a adus cu el o femeie, care căzuse în păcatul preacurviei și s-a adresat lui Iisus: ”Învățătorule, ce facem cu această femeie, căci după legea noastră ea trebuie ucisă cu pietre!”

Iar Mântuitorul a răspuns: ”Cine dintre voi se simte fără de păcat, să ridice piatra și s-o lovească primul” și, aplecându-se jos, a început să scrie cu degetul pe nisip numele și păcatele pârâșilor. Aceștia, văzându-se demascați, s-au retras unul câte unul, ca, până la urmă, să rămână doar Iisus cu femeia vinovată, pe care a întrebat-o: ”Femeie, unde sunt pârâșii tăi, nu te-au osândit? Nu, Doamne! a răspuns femeia, de-acum pocăită.”

”Du-te și de-acum să nu mai păcătuiești!” i-a răspuns Mântuitorul.

Peste câteva ore, milițianul Georgescu a deschis ușa și i-a răspuns lui Valeriu.

– N-au avut temei, de aceea n-au omorât-o!

De-atunci, însă, Georgescu a avut o licărire de omenie și respect față de noi, cei ce sufeream cumplit în izolare.

Într-o noapte, Valeriu a fost cuprins de o tuse răsunătoare și a căzut într-o stare de leșin. Când l-am privit, sângele curgea șuvoi din plămânii lui. Era prima hemoptizie. Atunci, Voinea a bătut la ușă și a strigat din răsputeri:

– Să vină doctorul!

Când milițianul a deschis ușa celulei, toți am început să cântăm: ”Cu noi este Dumnezeu!”. Când și-a mai revenit, Valeriu ne-a spus:

 – Liniștiți-vă fraților, că eu vreau să mor în smerenie, neștiut de nimeni! Peste câteva zile, când s-a declanșat o nouă hemoptizie, Valeriu Gafencu a fost luat de la noi și dus la infirmerie. Am aflat ulterior că a fost trimis la Penitenciarul TBC din Târgu Ocna, unde a desfășurat o activitate creștină pe semenii săi, după cuvintele Mântuitorului: ”Dacă bobul de grâu care cade pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar dacă moare, multă roadă aduce!”

(Florian Dumitrescu, „Mărturie” în Nicu Popescu Vorkuta – Crez și adevăr, București, 2009, pp. 321-323)