„Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu” – interviu cu părintele Roman Braga
Interviu cu arhim. Roman Braga, de la Mănăstirea Ortodoxă Română din Detroit, S.U.A.
Nicolae luga: Aţi plecat din România când, în ce împrejurări?
Roman Braga: Eu sunt născut în Moldova ocupată de ruşi, în Basarabia. Am crescut în România şi am trăit prin închisori. Am fost deţinut ca preot, numit de ei ca deţinut politic, doar pentru că nu am conceput ca tineretul şi copiii români să rămână fără pregătire religioasă. Ştiţi concepţia guvernului comunist: ei aparţineau statului şi nu părinţilor. Noi am fost aproape 2000 de preoţi care am trecut prin închisori, mai ales pentru acest lucru.
N. I..: 2000 de preoţi ortodocşi….
R. B.: Ortodocşi, da, pentru că prea mult se face tapaj că numai preoţii greco-catolici au făcut puşcărie. Nimeni nu vrea să spună că 13 episcopi ortodocşi români au fost daţi afară şi Sinodul schimbat după ce a venit guvernul comunist la putere. Închisorile ca închisorile. Dar după aceea nu mi-au mai dat voie să stau nici în Bucureşti, nici în Iaşi, unde eram preot înainte. M-au exilat, ca să spun aşa, din fericire, în Ţara Oaşului, la Negreşti.
N. I.: Aţi spus că “din fericire” aţi venit în Oaş. De ce din fericire?
R. B: Pentru că eu m-am ocupat foarte mult de creştinismul pre-creştin al poporului român. Impresia mea a fost că poporul român are o trăsătură ascetică. Şi sunt călugăr, sunt foarte sensibil la viaţa monastică. Am descoperit că dacii, strămoşii noştri sunt pe Columna lui Traian, cu sumanele lor fără mâneci, cu toate obiceiurile lor.
N. I.: Concret, unde aţi trăit?
R. B.: Am fost exilat, pot să spun, pe postul doi de preot, la Negreşti, pe când era protopop Ioan Ursu. N-am putut să stau mult la Negreşti, pentru că am înfiinţat un cor de copii. După toate puşcăriile, nu m-am lăsat de educaţie. M-au chemat la raionul de partid, dar nu m-am dus niciodată. Eu i-am invitat; Sunt o instituţie şi, dacă vor să vorbească cu mine să vină la biserică. Până când, într-o noapte m-au răpit. Au tăiat telefonul protopopului, au venit cu un camion, mi-au încărcat bagajele şi m-am trezit în comuna Sârbi, dintre Oradea şi Marghita, unde, tot aşa, am reparat o biserică neterminată. Şi m-am trezit cu un paşaport, ca să plec în Brazilia.
N. I.: Aţi fost expulzat deci din România…
R. B.: Expulzat, da, din ţară. Asta s-a întâmplat în 1968. Am plecat în Brazilia.
N. I.: Anterior aţi fost implicat într-un proces şi condamnat. În care proces şi cu cine?
R. B.: Eu n-am stat numai în închisoare, ci am stat şi într-un fel de concediu de 5 am de zile. În prima închisoare am stat pentru că am fost profesor de literatura română la Liceul “Titu Maiorescu” din Bucureşti. În 1948, când a venit guvernul comunist, am primit nişte directive ca sa interpretăm toată literatura română în sens marxist. N-am vrut să mint copiii şi nu m-am supus. Atunci m-au luat. Am fost la Canal şi la Piteşti. Am trecut prin toată urgia Piteştiului.
N.I.: Cu ce teologi mari aţi fost la închisoare?
R. B.: Din prima închisoare, de mari teologi nu-mi amintesc, dar am întâlnit foarte mulţi călugări simpli. Să ştiţi un lucru: ţăranul român este un mare teolog şi dreptatea lui, moralitatea lui şi integritatea lui m-au impresionat. Intelectualii s-au compromis în închisori dar nu s-a compromis ţăranul, pentru că el a avut răbdare. Stătea şi se uita, vorbea puţin, gândea mult şi a rămas incoruptibil. Dar îmi amintesc la canal de părintele CONSTANTIN GALERIU care, de curând, a trecut la Domnul. La Colonia Peninsula de pe canalul Dunării, am cunoscut o mulţime de preoţi. Am fost implicat în procesul „Rugul aprins”. „Rugul aprins’’ nu era o asociaţie. La mănăstirea Antim era centrul. „Rugul aprins” nu a fost o asociaţie formală, deşi a fost încorporată mai târziu. El a apărut din nişte necesităţi spirituale între 1944, când ruşii au năvălit în ţară şi 1948, când s-a format primul guvern comunist. Noi am trăit o epocă de răsturnare a valorilor, o confuzie totală. Nu ştiam politic ce va fi, atunci intelectualii de la Universitatea Bucureşti s-au strâns: profesorul Bota, Alexandru Mironescu care a introdus catedra de filozofie a ştiinţelor, Vasile Voiculescu, poetul, care a fost şi doctor la Palatul regal, Paul Stelian, un poet, părintele Stăniloae, care a fost mentorul nostru, părintele Benedict Ghiuș, un intelectual.
N. I.: Toţi aceştia au fost implicaţi în proces?
R. B.: Toţi aceştia – 16 inşi au fost în proces. Şi, sigur, cel care a înfiinţat asta a fost Sandu Tudor, poet şi ziarist (ziarul “Grădiniţa”, revista “Flacăra de foc”), un convertit de la ateism, de la o viaţă dereglată, la credinţă. Pe urmă a ajuns călugăr la mănăstirea Antim şi stareţ într-un schit pe Rarău. Sandu Tudor, după convertire, a început să sape prin arhivele române, să descopere sfinţii români, pustnicii de prin munţi. A călătorit la muntele Athos de unde a venit complet convertit.
N. I: Vă rog să-mi permiteţi o paranteză: Anul trecut s-au împlinit 40 de ani de la trecerea la cele veşnice a poetului Vasile Voiculescu. În primul război mondial a mers voluntar pe front. A scris o poezie creştină de mare profunzime. S-a lansat ideea unei posibile canonizări a lui. Ce părere aveţi de aceasta?
R. B.: Dacă un intelectual merită canonizat, acela este Vasile Voiculescu. Noi vorbim de rugăciunea inimii, de curentul isihasmului, dar cred că singurul autentic isihast a fost acel civil, că nu era preot, care e cunoscut sub numele de „poetul serafic”. El a scris nişte poezii de o valoare extraordinară. Acestea sunt bazate pe universul interior pe care noi îl neglijăm: omul este o realitate infinită ca şi un atom – nu-i mai dai de capăt. Despre acest atom spiritual, sfântul apostol Pavel spunea că “noi suntem biserica Dumnezeului celui viu, pentru că Dumnezeu locuieşte în voi”. Vasile Voiculescu a prins în poezie lucrul acesta.
N. I.: Un filolog care lucrează la Radio Cluj, Florin Săsărman, cântă aceste poezii…
R. B.: Îmi pare bine că s-au format nişte lieduri spirituale creştine pentru că Vasile Voiculescu este un intelectual ortodox de mare valoare. Este un sfânt. Ca să vă dau un amănunt: el a murit într-o cămăruţă, nu a făcut focul, stătea toată ziua pe un scaun, medita, scria, se ruga. A venit odată băiatul să omoare un păianjen: “Să nu vă atingeţi de creatura lui Dumnezeu. Eu mă uit la dânsul toată ziua şi descopăr degetele lui Dumnezeu.” V. Voiculescu a fost îndumnezeit în viață.
N. I.: Să revenim la firul discuţiei noastre. În a doua închisoare aţi fost împreună cu V. Voiculescu?
R. B.: Nu. Dar ştiu un amănunt: „Măi băieţi, să-mi puneţi tubul acesta de pastă în gură dacă mor”. Avea 75 de ani şi voia să fie identificat; tuburile de pastă erau de metal şi nu se dezintegrau. Dar i-a ajutat Dumnezeu să iasă afară şi a murit după un an.
N. I.: Cât timp aţi fost închis, în total?
R.B.: În total, 11 ani : cinci în prima şi şase în a doua închisoare.
N. I.: În S.U.A. când aţi ajuns?
R. B.: Am stat patru ani în Brazilia la două colonii româneşti: Rio de Janeiro şi Sao Paulo. M-a chemat Valerian Trifa, care era episcopul românilor din America, nepotul lui losif Trifa, întemeietorul “Oastei Domnului”. M-a chemat pentru că avea nevoie de mine; şi am stat 7 ani cu dânsul şi cu IPS Nathaniel, la “Vatra Românească”. De acolo am fost la câteva parohii până când am ieşit la pensie şi m-am retras la mănăstire.
N. I.: V-aţi gândit vreodată să vă scrieţi memoriile?
R. B.: Ăsta e un păcat al meu: când întreabă cineva, vorbesc mult, prea mult. Dar când scriu… m-am gândit că ar trebui. Dar am un proiect care e în sertar: “prolegomene la o teologie românească” pentru că noi avem nişte trăsături româneşti în ortodoxie, care este universală, dar care e trăită de fiecare neam prin dimensiunile existenţiale ale neamului respectiv.
N. I.: Nu ar fi mai practic să staţi la o discuţie şi să se înregistreze?
R. B.: Mai practic, dar dacă ar fi cineva inteligent să-mi pună întrebări, ar fi mai folositor.
Primul volum care a apărut a fost făcut aşa. Era un călugăr teolog, Dinu Kruger, Dumnezeu să-l ierte, care ştia să pună întrebări. Şi primul volum care a fost remarcat în lume a fost “Descoperirea universului înterior”. Este un dialog între mine şi acest mare teolog, care era mai mic ca vârstă decât noi, cei din jurul “rugului aprins” – 1945-1948.
N. I: Cum ar fi structurată o prolegomenă la o teologie românească?
R. B.: Vedeţi, Tertulian, un mare apologet din nordul Africii, spunea că omul este născut să fie creştin. Sufletul este creştin de la natură. Rădăcinile noastre creştine sunt împăgânite totuşi: Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea lui. Nu trebuie să dispreţuim nici un popor. Am început cu istoria noastră precreştină, cu proto istoria românească în care părinţii noştri erau monoteişti. Arheologii nu au descoperit nici o statuie a vreunui zeu în toată Ţara Românească. Nu l-au reprezentat pe Dumnezeu ca idol. Ei au crezut într-un singur Dumnezeu. Îl adorau pe vârful munţilor, cum s-a văzut la Grădiştea. Marele preot, cum era Deceneu, era un ascet, trăia într-o peşteră. Pe urmă istoria spune că i-ar fi urmat lui Burebista la tron, iar preoţii erau celibatari, nu erau căsătoriţi. Trăiau o viaţă spirituală intensă. Credeau în viaţa viitoare. Trimiteau soli la Dumnezeu prin suliţi…
Ei bine, toate lucrurile acestea s-au transmis în istoria creştină. Cel mai mare mister al istoriei românilor este că ei nu ştiu când au devenit creştini. Aşa s-a potrivit de bine religia proto părinţilor noştri cu creştinismul, încât au devenit creştini pe nesimţite. Ascetismul nostru este ascetismul dacilor care aveau pustnici ce trăiau în munţi, în peşterile noastre carpatine. Aşa că aceasta este o continuare a tradiţiilor în formă creştină. Aceasta ar fi o idee, să zicem, care ar însemna un capitol.
N. I.: Alt capitol?
R. B.: Alt capitol este, sigur, folclorul român creştin. Tradiţia noastră creştină care se găseşte de fapt la sat. Intelectualul este un om sofisticat şi mentalitatea lui este mentalitatea universală a intelectualului. Dar ţăranul român păstrează într-însul o mare adâncime a credinţei în Dumnezeu, exprimată în formă folclorică, şi în forma mitului. A apărut de curând “Mitologia românească” a lui Mircea Olinescu. Este ideea noastră, a poporului român, despre mântuire, despre îngeri, despre neamuri, despre Ileana Cosânzeana şi Muma Pădurii. Toate lucrurile acestea, deşi sunt populare, în basmele noastre, se găseşte adevărata concepţie a românilor despre Dumnezeu. Viaţa fără moarte se găseşte în basmele şi poeziile noastre, în balade. O să-i blesteme Dumnezeu pe folcloriştii români dacă nu le reînvie. Şi nu le aduc din nou, pentru că tot ce avem noi intelectual creat, dacă nu este inspirat din popor, dacă nu are rădăcinile în spiritualitatea populară, nu este autentic. Eu îl admir pe Enescu, dar nimeni nu se interesează de Oedip, pentru că este o temă tratată de mulţi. Dar noi prin Enescu am pierdut o ocazie. Dacă ne dădea un Burebista, un Deceneu, ceva al nostru, rămânea în istorie cu mult mai mult.
N.I.: Dintre ideile pe care le discutăm acum, ce aţi scris, ce aţi publicat?
R. B.: Numai articole izolate. În al doilea volum pe care l-am scris sunt articole izolate pe care le-am publicat în presa română, în special în “Cuvinte româneşti”de la Toronto.
N. I.: Nu v-aţi gândit la o sinteză care să fie tipărită şi difuzată în ţară?
R. B.: Dacă mă ajută mintea, că eu sunt la 82 de ani, şi le spun la maicile unde sunt, că dacă o iau razna să nu vă mai uitaţi la mine, dar desigur că, dacă mă ajută mintea, m-am gândit la o sinteză. Cum spuneam, e mai bine dacă mă întreabă cineva, decât să o scriu eu.
N. I.: Noi dorim să vă dea Dumnezeu sănătate, dorim să vă duceţi acest proiect la capăt.
Şi, poate, când o să reveniţi în ţară, o să ne mai întâlnim. Vă mulţumim.
(Interviu realizat de Nicolae Iuga în luna august 2003 – Revista Memoria Ethnologică, an III, nr. 8-9, iulie-decembrie, 2003, pp. 841-844)