Dan Dumitrescu, „din înger a fost transformat în demon”

În una din celulele mici de pe coada T-ului, în care am stat în prima perioadă după venirea la Piteşti, a fost mutat Dan Dumitrescu, fost student la facultatea de medicină din Iaşi. Stătea singur în celulă şi făcea oficiul de planton pe tot etajul.

Ca să ajungi planton la închisoarea Piteşti însemna să fi făcut atâtea mişelii încât ţi-ai tăiat orice cale de întoarcere din mijlocul acestui cazan cu smoală.

Sărmanul Dan Dumitrescu! Îl cunoşteam prea bine. Când Universitatea din laşi a fost evacuată la Alba-Iulia, în 1944-1945, era un flăcău dârz, un luptător activ.

În Ţara Moţilor el căuta locuri pentru aterizarea avioanelor. El a fost cel care a găsit cele mai bune ascunzişuri şi văgăuni pentru depozitele de armament, atunci când pregăteam lupta împotriva hoardelor bolşevice.

În timpul torturilor, el a fost cel care a băut urină în loc de creolină, încercând să se sinucidă. A avut atunci curajul să-l ameninţe pe Titus Leonida şi pe ceilalţi torţionari şi să-i sfideze. Un asemenea curaj n-a avut nimeni în închisoarea Piteşti.

Tortura împotriva acestui om a fost atât de diavolească, a fost atât de mult schingiuit până ce a strigat: „Ad-o pe mama ca s-o omor pentru că m-a făcut…”

Tot el a fost acela care a recunoscut, până la urmă, vini şi fapte care nu le-a săvârşit. A „recunoscut” că în anul 1945 a făcut o diversiune la Teatrul Evreiesc din Iaşi în timpul unei piese de teatru intitulată Mama. Atunci, cineva de la un balcon de sus a tras câteva focuri de revolver strigând: Foc, Foc ! Şi s-a produs în sală o mare învălmăşeală. Era o faptă care n-a făcut-o, dar el şi-a însuşit-o numai ca să scape de tortură.

Am observat că în timpul regimului de dezumanizare la care a fost supus, când virtuţile piereau toate una câte una, în el s-a trezit pofta de viaţă. De a trăi fiziologic.

Acesta este semnalul prăbuşirii totale. Atunci Dumnezeu te părăseşte, iar Diavolul pune stăpânire totală pe trup şi pe suflet.

În lupta împotriva Satanei nu există cale de mijloc. Un singur pas dacă ai dat înapoi, prăbuşirea este sigură…

Iată-l acum planton folosit la împărţirea mâncării. Dar Dumitrescu era din cale afară de vlăguit fizic.

După ce termina de împărţit mâncarea, toate hârdaiele goale le introducea la el în celulă şi răzuindu-le mai scotea o porţie două de mâncare.

Aşa răsplătea regimul comunist marile prăbuşiri ale sufletului. Îl hrănea astfel înjosindu-l şi baţjocorindu-L.

Dan Dumitrescu a căzut dincolo de punctul din care un om cu propriile puteri, sau ajutat de prieteni, s-ar mai putea ridica. Numai harul special al lui Dumnezeu mai putea să-l salveze.

Într-o zi s-a servit fasole boabe, un fel de iahnie mai lunguiaţă. Pe hardaiele în care a fost mâncare a mai rămas destulă fasole. Dan Dumitrescu înnebunit de foame a răzuit toată această fasole şi a mâncat-o. Când a ieşitîn curte, la plimbare, l-am văzut pe Dan Dumitrescu cu o burtă enormă. Cam ca a unei femei gravide în luna a opta sau a noua. De-abia mergea gâfâind. Cu atât mai mare părea burta, cu cât carnea de pe dânsul scăzuse, rămânâd numai o umbră. Mi se părea chiar mai scund decât a fost la arestare.

Dan Dumitrescu a fost doar un simplu membru al grupului studenţesc legionar din Iaşi. De ce oare a fost adus într-un asemenea hal de degradare fizică şi morală?! Singura explicaţie putea fi că era nepotul comandantului legionar Burnaru din Iaşi. Sunt sigur că mişeii au încercat să „dovedească”, chipurile, natura ereditară a „crimei” la legionari şi necesitatea exterminării lor.

***

Dan Dumitrescu – student la Facultatea de medicină din Iaşi, flăcău care înainte de a intra în închisoare era de un curaj şi tărie spirituală pentru care nu se găsesc cuvinte de laudă. La închisoarea Piteşti atât de mult a fost torturat până când şi ultima celulă a trupului său, în care se găsea tărie, a fost răvăşită.

Din înger a fost transformat în demon. Din sfânt în torţionar. Un singur reflex condiţionat funcţiona perfect. Acela de informator al Securităţii. Dan Dumitrescu era asemeni omului cel mai bun din lume după ce-şi pierde minţile… Unica soluţie este să-l bagi în cămaşă de forţă.

(Octavian Voinea, Masacrarea studențimii române în închisorile de la Pitești, Gherla și Aiud, ediție îngrijită de Gheorghe Andreica, Editura Majadahonda, București, 1996, pp. 83-84, 154)