Dan Mihăilescu – un martir al închisorilor cumuniste
Era noiembrie 1951. După terminarea anchetei am ajuns la Jilava și aici în celula nr. 12, prima la stânga din secția a II-a ”Secret””.
Aici l-am cunoscut pe Dănuț Mihăilescu. Fiind singurul din lotul meu în această celulă – conform obiceiului, înainte de proces, membrii unui lot erau dispersați, fiecare în altă celulă -, fiind încă uluit și speriat de anchetă (trecuse abia o lună de la arestare), căldura sufletească, sensibilitatea și delicatețea lui Dan și, poate, mai ales extraordinara lui bunătate l-au făcut să se apropie din primele zile de mine, oferindu-mi exact ceea ce îmi lipsea cel mai mult în acele clipe: prietenia bazată pe o încredere totală, acordată fără rezerve de la primul contact. […]
…era tot atât de modest, pe cât de inteligent și afectuos. Nu știu care dintre aceste calități prevala. Cred că era înzestrat de la Dumnezeu cu toate, din plin. Poate că exagerez din cauză că a fost primul meu prieten de nădejde în pușcărie sau din cazuă că mă simțeam îngrozitor de singur și neajutorat, iar el mi-a oferit exact ce-mi lipsea. Nu știu. Astăzi mi-e tare greu să fiu mai obiectiv decât atunci, căci aureola de suferință nemăsurată, curaj, onestitate și creștinească dragoste cu care îi văd întregit chipul din amintirile mele identificat mai târziu, după vagile informații căpătate de ici, de colo, cu chipul unui real martir al închisorilor comuniste, poate că mă împiedică să-l apreciez cu detașarea unui analist pentru care afectul trebuie să fie inexistent.
Dar un lucru este sigur: niciodată, în anii care au urmat, în pușcărie sau în afara ei, nu l-am uitat pe Dan. Iar când, căzându-mi în mână cele trei volume ale lui Cicerone Ionițoiu care alcătuiesc documentarul Tombes sans croix (Morminte fără cruci), am deschis primul volum, întâmplarea sau cine știe ce altceva decât atât a făcut ca primul contact cu fragmentele de univers concetraționar prezentate acolo să fie fotografia lui Dănuț, exact așa cum îl cunoscusem. […]
…el trăia în amintirea mea așa cum era când l-am cunoscut și, mai ales, exact cum era în fotografia din care mă privea drept în față, așa cum și-a privit întotdeauna interlocutorul.
(Mărturia arhitectului V. Mairon în Gheorghe Stănescu, Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, pp. 83-84)