Dan Mihăilescu
  • 25 Aprilie 1926
  • București
  • student
  • 6 ani
  • Jilava, Baia Sprie, Cavnic, Gherla, Aiud
  • 15 Februarie 1956
  • Aiud, Râpa Robilor

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Dan Mihăilescu, 30 de ani, în închisoare de 5 ani, inginer, bolnav de meningită bacilară - recidivă. Se îmbolnăvise în vara acelui an1 la Gherla, unde fusese supus unui tratament adecvat. Îi scăzuse febra, durerile, intrase oarecum pe drumul vindecării. Însă, înainte de a i se termina tratamentul, a fost transferat la Aiud, unde, cu toate că s-a anunțat a fi bolnav de meningită bacilară, în curs de tratament, a fost aruncat într-o celulă obișnuită, la regim de celulă. Cum era de așteptat, boala a recidivat și a fost adus la spital pe targă, în ultimele zvârcoliri.

Lui Dan Mihăilescu, medicii deținuți și Dr. Șerban, care le-a dat tot concursul, i-au picurat zi de zi, viață peste moarte. Îi scoteau, cu o seringă de 200 gr. lichid cefalorahidian, care apoi era completat cu ser fiziologic și streptomicină, multe zile în șir. Timp de peste o lună, lupta a fost incertă, după care boala a început să bată în retragere. Ajunsese să nu mai facă febră mare, ajunsese să mănânce, să vorbească, să glumească. Era un om venit „de dincolo”. Dr. Marcoci îl îngrijea în continuare. Nu-i permitea să coboare din pat decât sprijinit, pentru cele nevoi, pentru care era un hârdău comun al tuturor celor din cameră, într-un colț, întocmai ca la celulă. Toți acești frați de suferință se aflau în temniță cu condamnări ce variau între 10 și 25 de ani, pentru că, într-un fel sau altul, n-au acceptat ”lumina de la Răsărit”, au arătat cu degetul pe trădătorii din interior, s-au opus comunismului.

Se lăsase iarna peste tot, să lăsase și peste Aiud. Seara li se aducea un braț de lemne cu care cei mai valizi dintre ei reușeau să încingă soba. După ce medicii seara își făceau ultimul rond și-l făcea și milițianul pe al său. Numărându-i pentru ”închidere”, învârtea cheia în ușă pentru toată noaptea.

Era momentul când li se dezlegau limbile în povestiri, care de care mai atrăgătoare. Nu lipseau cele hazlii. Se murmurau cântece. Se murmurau și pentru că a cânta în închisoare era o lucrare periculoasă a regulamentului. Se făceau șolticării. Dan era unul dintre cei mai vioi. Rețeta lui era inepuizabilă. Îi plăcea să fie tăvălit, pentru a avea prilejul să tăvălească.

Pe Radu2 și pe Dan, îi despărțeau două paturi. Când începea harța între ei doi, era prilej de haz și de voie bună pentru toți ceilalți. Uneori doar schimbau câte o privire furișă, unul către celălalt și se aruncau ”organizat” asupra câtorva din asistență. Erau momente când se stârnea haosul săgeților și hazul care-l cuprindea până și pe moș Gheorghe, cel mai chinuit dintre ei. [...]

A venit și seara Anului Nou, 31 decembrie 1955. După ce s-a stabilit obișnuita liniște de după închidere (în jur de ora 20), când plutonierul Căuceanu, care nu făcea excese de vigilență, obișnuit a se retrage pentru moțăiala lui de noapte, Radu s-a înființat la ușa Zărcii, cu ”Plugușorul”. Cu ”plugușorul” și-a zis el, atât pentru poet, cât și pentru confrații săi din cameră. I-a luat pe toți prin surprindere.

După primele versuri, recitate apăsat, sacadat, gospodărește ca în satul lui de plăieși, au tresărit cu toții și s-au ridicat în capul oaselor, într-o liniște înduișătoare. După primul hăi, hăi, a zbughit-o lângă Radu, pentru a-l ajuta la ”hăi, hăi” Ion Beteagu. Așa-i spuneau ei lui Ion Becheanu, cel ”deschis” și ”închis” la burtă. Radu i-a făcut semn să stea pe marginea patului d-lui Costea, alături de el. La al doilea ”hăi, hăi”, s-au mai înființat încă doi flăcăi, Ghiță Mogoș, cel cu pleurezia până-n gât și înviatul din morți Dan Mihăilescu. Acesta din urmă s-a deplasat ținându-se de paturi, pentru că mai avea tulburări de echilibru. [...]

Radu le-a făcut semn să se așeze pe aceeași margine de pat și să hăiască potolit, așa cum își depăna el povestea cu Bădica Traian, presărată ici acolo cu șugubețe imagini care stârneau râsul „gazdelor”, așa cum se obișnuiește la români. După ce s-a strigat ultimul și prelungitul hăi, hăi, încheiat cu „opriți plugurile, măi”, „aho, ahoo”, gazda de alături le-a mulțumit strigându-le atâta cât reușeau ei să-l audă, pentru că în realitate abia puteau vorbi:v „Vă rămân dator măi băieți, cu un colac rumen și frumos ca fața lui Iisus Hristos”.

S-au retras la „casele” lor. Au început a se depăna aduceri aminte legate de o zi ca aceea, din vremuri îndepărtate când erau și ei în lume... și... pac zdrang, cheia-n ușă. Ușa s-a izbit de perete și-n rama ei, a apărut, vânăt, furios, cu fălcile-ncleștate, mărunțel și important, dl. felcer Vlășceanu. La spatele lui, înalt, greoi, masiv, cu o buză-n jos a supărare, oarecum speriat, deținătorul cheilor, plutonierul Căuceanu. În timp ce Căuceanu a rămas în ușă, dl. felcer, cel cu pregătire și profesiune de cadru medical, a călcat apăsat, hotărât ca la bătălie, direct la patul lui Radu. Avea hârtia și creionul pregătite: cum te numești, cum te numești și... la el, la Becheanu și la ceilalți doi, exact în ordinea în care se așezaseră pe marginea patului de lângă ușa ce îi despărțea de camera vecină.

A notat, a pufnit și a plecat. Căuceanu le-a mai aruncat o privire de om vinovat și nedumerit, a încuiat ușa și apoi în liniștea ce i-a încleștat, se auzeau doar cele două perechi de cizme, îndepărtându-se pe culoar. [...]

În ziua de 3 ianuarie 1956, pe la orele 14, milițianul de serviciu a deschis ușa și a strigat: „Flintașu Radu, îmbracă-te și urmează-mă”. S-a îmbrăcat și l-a urmat. Au traversat parterul, au urcat la etaj, s-au oprit în dreptul ușii pe care scria „Medic șef”. Milițianul a bătut la ușă, i-a făcut semn să intre și a închis ușa după el. [...]

- Vei pleca imediat la celulă, împreună cu ceilalți trei. V-ați îngrășat în spital ș-acum tulburați liniștea bolnavilor.

- Domnule doctor, cât de mult ne-am îngrășat, există aici cântar. O poate spune el. Ba încă sunt distrofic, am 14 kg lipsă. Cei patru vizați suntem toți bolnavi grav, în curs de tratament. Cât privește liniștea bolnavilor, da, e tulburată, în întreg spitalul acuma, ca urmare a comportării sale, sublaternul dvs. dl. Vlășceanu. Colegii mei de cameră, spunându-le plugușorul în seara de Anul Nou, le-am creat un moment de bună dispoziție, le-am trezit amintiri frumoase, nu le-am stricat liniștea. Vă rog să țineți seama că suntem atât de bolnavi, încât, a ne întrerupe tratamentul și a ne arunca, acuma-n miez de iarnă, într-o celulă înghețată, însemnează a ne condamna la moarte.

Dan Mihăilescu, abia salvat dintr-o meningită baciliară-recidivă, nici nu are voie să meargă pe picioarele lui și nici nu poate, având încă tulburări de echilibru. Mogoș încă are lichid în plămâni, purulent! [...]

- Trebuia să te fi gândit la toate astea înainte de a fi ridicat spitalu-n sus.

- Dle doctor, nu am deranjat pe nimeni. Întrebați bolnavii. Dl. Vlășceanu, după cât îl arată îmbrăcămintea este cadru medical, nu paznic, nu milițian. Este singura persoană care a fost deranjată de plugușorul nostru.

- Ești obraznic! Ieși afară!

A plecat îngrozit, la gândul că toți cei trei, urmau să fie condamnați la moarte. [...]

Pe Dan Mihăilescu, l-au internat în infirmeria etajului 3, consinderându-l oarecum bolnav. În realitate pedeapsa pentru el a fost mai grea, deoarece avea nevoie de ajutorul cuiva, și era singur într-o cameră mare, îndurând și frig mai mult decât cei de la celulă. [...]

La câteva săptămâni de la scoaterea pe targă din spital în ghețăria de la etajul 3, poreclită ”infirmerie”, în realitate fiind cameră mortuară, Dan Mihăilescu, în vârstă de 30 de ani, după o detenție de șase ani și-a dat obștescul sfârșit, cu zile, în chinuri de nedescris. După puțină vreme, i-a urmat Ion Becheanu.

(Mihai Pușcașu - Mărturii din iadul închisorilor comuniste, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 85-93 apud Din documentele rezistenței, A.F.D.P.R., nr. 3 din 1990, pp. 6-13)


1. Autorul evocării plasează acțiunea în vara anului 1955.

2. Radu Flintașu este chiar autorul mărturisirii, Mihai Pușcașu. Memoriile și le-a scris folosindu-se de pseudonim, plasându-se în firul narativ la persoana a III-a. 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii