”De azi înainte ești prietenul meu”

În luna martie 1956, pe la începutul ei, când munții din jurul Câmpulungului erau acoperiți peste tot de platoșa zăpezii, m-am decis să fac un drum până la schitul Rarău, unde se vorbea că se găsește un călugăr deosebit. Cu noaptea în cap, împreună cu un ”prieten”, care am aflat mai târziu că era în slujba Securității, pus special pe urmele mele, am luat drumul Rarăului. Drum lung și greu, cu viscolituri, fără se se vadă vreo urmă călcată pe el. Drum de 17 kilometri peste munte, cu troiene care acopereau pe unele locuri copacii. O zi întreagă am înotat prin acestea și seara târziu, când întunericul înghițise totul în jur și vântul se ruga în clopotnița cu geamurile deschise, am intrat obosiți în curtea schitului.

Peste tot era liniște, doar vântul că mai murmura printre stâncile Rarăului (…) Lumina care ieșea pe geamul mare al unei clădiri, ne-a făcut să ne îndreptăm pașii spre ea, pe o cărare ce intra adânc în zăpada până la brâu. Ajunși la ușă, când eram gata să batem în ea, se deschise și ieși din interior un domn tânăr, cu barbă neagră, condus de un călugăr în vârstă, cu figură și prestanță de intelectual:

– Cine sunteți dumneavoastră și de unde ați apărut aici pe timpul acesta? ne luă la întrebare călugărul stareț, înainte de a ne prezenta. Fără îndoială, continuă el, că aveți ceva necazuri, că de altfel n-ați umbla pe munte, pe așa vreme. Suferiți de vreo neliniște sufletească?… Hai, poftiți înăuntru.

Pășind peste pragul chiliei, primul lucru a fost să ne ceară legitimațiile – buletinele.

– Pe aici umblă tot felul de oameni și nu vreau să fiu târât la Securitate, pentru cercetări, nu vă supărați, eu vreau să știu cine sunteți?

Îi dăm buletinele și așteptăm în picioare lângă ușă.

– Da! Luați loc! ne zice prietenos, după ce ne legitimă.

Ne aflam într-o chilie mică, în biroul starețului, în care, în afară de o masă cu cărți și două scaune, nu se găsea altceva. Pe masă, printre cărți, se vedea Biblia și pe pereți câteva icoane și o candelă aprinsă. În interior era cald și mirosea a tămâie.

– Ei, vă ascult! ne zice așezându-se pe scaun. Aici stați de vorbă cu starețul schitului, Daniel!

– Părinte stareț, zic eu, în adevăr suntem puși pe drumuri de neliniști sufletești, cărora vrem să le punem stavilă!

Starețul mă privi atent, cu ochii psihologului și întrebă:

– Anume despre ce este vorba?

– Părinte stareț, amândoi avem cam aceleași necazuri… Iată despre ce este vorba… și îi spun povestea mea din fir în păr¹.

– Da! zice el, te-am ascultat, acum ascultă-mă dumneata… Ai auzit de pilda lui Iov? Prin câte necazuri a trecut el?… Știi că a pierdut totul în viață, în afară, de credință, credința în Dumnezeu. Dumnezeu l-a pus la încercări și a fost tare, n-a renunțat la credință și nici nu l-a hulit, și Dumnezeu văzându-i credința, i-a refăcut viața mult mai frumoasă de cum îi fusese. Poate că și dumneata ești încercat de Dumnezeu, poate că ești unul din cei iubiți de el și te încearcă. Roagă-te lui Dumnezeu să nu te părăsească în aceste ceasuri de deznădejde. Roagă-te cu inimă curată și vei vedea că nu ești pierdut. El, singur Dumnezeu, este acel care dă liniște celui zbuciumat!

L-am ascultat cu atenție. Oboseala și căldura chiliei m-au făcut să dau drumul la un răspuns necugetat:

– Cunosc bine pilda lui Iov și adeseori îmi pun întrebarea dacă s-au petrecut lucrurile întocmai cum se arată în Biblie?

La acest răspuns, starețul sări în picioare de pe scaun, deschizând ușa cu furie:

– Ieșiți afară!… Ieșiți imediat de aici!… Plecați de la schit, aici nu vă primesc!…² Dumneavoastră căutați stabilitate sufletească și vă îndoiți de cuvântul lui Dumnezeu?…

După o clipă de descumpănire, văzând că nu ieșim, deschise sertarul mesei de birou, de unde scoase un dosar cu acte, privitoare la persoana lui, diplome, certificate și altele³:

– Dumneavoastră veți fi crezând că vă găsiți în fața starețului Ilisei. (Starețul Ilisei crescuse de mic copil la schit și în afară de regulile ce se cer pentru efectuarea slujbei în biserică, altceva nu știa) Nu!… Eu nu sunt starețul Ilisei!… Poftim… și începu a-mi pune în față, rând pe rând o mulțime de acte: diplome și certificate civile și militare… Când miliarde de oameni în decursul timpului, citind Sfânta Scriptură, și-au pus tot felul de întrebări, căutând să afle cine este arhitectul acestui univers? Cât este de adânc, adâncul lui. Sfânta Scriptură, lucrare inspirată de Duhul Sfânt, pentru care în decursul timpului s-au purtat revoluții și războaie, au murit milioane și milioane de oameni, dintre care unii au fost arși de vii, alții sfâșiați de fiare, trași pe roată sau răstigniți… Trezește-te domnule, dacă ai nevoie de liniște sufletească. Meditează, dacă nu vrei să fii pierdut!…

Pentru un moment am rămas mut, neștiind cum să ies din greșeala făcută, dând frâu liber unor cuvinte necugetate.

– Părinte stareț, zic rușinat după un timp, vă rog să-mi scuzați vorbele necugetate. Eu nu mă îndoiesc de cuvântul lui Dumnezeu! Cred în el, dar m-am exprimat greșit!

– Mai stăm mâine de vorbă! Duceți-vă la culcare!

După aceste vorbe, am ieșit liniștiți că s-au potolit lucrurile și nu suntem alungați din incinta schitului. Un călugăr ne-a luat și ne-a condus într-o chilie încălzită, unde cu toată oboseala cauzată de drumul lung, n-am putut dormi o bună bucată de noapte, frământat de gândurile gafei ce făcusem.

A doua zi fiind duminică, am luat parte la Sfânta Liturghie, slujită de stareț și de doisprezece călugări ucenici pe care îi avea. La terminare, starețul ne vorbi timp de două ore, purtându-ne prin doctrinele tuturor religiilor de pe glob, cu inițiații lor și marii filozofi ce le-au propăvăduit. După aceasta am fost poftiți să luăm masa împreună.

– Diseară se face rugăciunea de noapte, să veniți și dumneavoastră! ne zice starețul la despărțire.

Seara, la miezul nopții, se auzi o bătaie ușoară în ușă, după care urmă rugăciunea: ”Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”. În același timp începură dangătul clopotelor și toaca. Ne-am îmbrăcat repede și am ieșit în curte. (…) Timizi, să nu tulburăm nimic din cele scoase în cale, cu sufletul greu de emoție, pășim peste pragul paraclisului și ne așezăm în genunchi. În fața altarului, starețul cu cei doisprezece călugări la schit, așezați toți în genunchi, cu câte o lumânare de mărimea unui creion în mână și câte o hârtie, cu ceva rugăciuni, stăteau de vorbă cu Dumnezeu. Liniște totală câteva minute și apoi, deodată, ca prin apăsarea unui buton, începu plânset cu suspine și bătaie de vânt, în geam. Câteva clipe numai și iar se întră în liniște, ridicându-se cu toții în picioare. Starețul, ca un comandant de vas scăpat dintr-o mare furtună, cu fața plină de bucurie veni spre mine:

– Ce zici, există Dumnezeu? mă întrebă el.

– Nu m-am îndoit de aceasta niciodată! i-am răspuns.

– Există, există, frate!… Duceți-vă și vă culcați!

Întorși în chilie, nici în acea noapte nu ne-a prins somnul. A doua zi, la plecarea spre casă, starețul mă pofti la el în chilie:

– Domnule Ungureanu, fondul dumitale sufletesc este bun, ocupă-te de el. Roagă-l pe Dumnezeu să fie alături de dumneata. De azi înainte ești prietenul meu.

Și prieten i-am rămas până la capătul vieții lui care a sfârșit în temnița Aiudului, în anul 1962. (…)

Despre părintele Daniel – omul Alexandru Teodorescu – poetul și scriitorul Sandu Tudor, cum a devenit el călugăr, ar fi multe de spus din cele destăinuite ca prieten, în nopțile petrecute în casa mea, împreună⁴.

După întâlnirea avută cu el la schit, întors acasă, am simțit o ușurare totală. Parcă am scăpat de sub greutatea unei stânci care mă apăsase de moarte.

(George Ungureanu – Camera zero, Editura Fundația Culturală Alexandru Bogza, Cîmpulung Moldovenesc, 2009, pag. 64-67,70)

1. George Ungureanu se afla la acea vreme într-o situație dramatică. După ce a stat ascuns vreme de șase ani de Securitate, dintre care cinci ani într-o ascunzătoare subterană din propria casă, este părăsit de soție pe neașteptate și astefel este lăsat singur, fără niciun venit și cu un copil mic în grijă. Despre această perioadă, pătimitorul povestește în memoriile sale că ”peste sufletul meu s-a lăsat noaptea, peste casa mea s-a lăsat trăsnetul, peste întreaga familie: mamă, frați, surori, au venit deznădejdea cu iadul după ea. Calvarul pe care îl așteptam să se termine îl vedeam acum mai îngrozitor; Eram ca naufragiatul care se zbuciumă din răsputeri printre rechini, să scape la mal. (…) Ani de viață de cârtiță, de animal hăituit zi și noapte, cu emoții permanente, curse și ochi peste tot. Când carul vieții, supraîncărcat, merge pe marginea prăpastiei, e suficient să se facă o mică greșeală pentru a se prăbuși. Puternicul odgon ce mă lega de căsnicie, n-am putut crede că ar exista o forță în lumea asta să-l poată rupe. Și… s-a rupt ca un fir de păianjen. Disperat, am început să-mi îndrept nădejdea spre Dumnezeu. Singur, El, mă poate salva, că din partea omului nu vine altceva decât amăgire.” (p. 61 din aceeași lucrare)

2. Părintele Daniil era recunoscut pentru faptul că uneori era vulcanic, impulsiv, tăios. De aceea, povestește părintele Adrian Făgețeanu, ”mulți nu l-au iubit pentru că era foarte pretenţios, adică pretindea ca fiecare să fie foarte corect în ceea ce vorbeşte şi gândeşte”. Cu toate acestea ”el era cel mai pretenţios cu el însuşi.” Această conduită ar putea stârni îndoială în privința sfințeniei părintelui Daniil, căci de cele mai multe ori sfințenia este asociată cu blândețea, dar să nu uităm că exigent și vulcanic a fost și Sfântul Chiril al Alexandriei, despre care aflăm că ”formaţia sa severă călugărească, viaţa sa ireproşabilă şi temperamentul său impulsiv l-au făcut să se amestece în toate problemele mari şi mici ale timpului din Biserica lui şi din Biserica creştină în general. Era îndrăzneţ şi dur ca Teofil. Reputaţia sa de om de mână forte şi neînfricată era răspândită pretutindeni. Zelul său excesiv, uneori nerezonabil şi temperamentul său impulsiv şi violent, făceau ca, în faptele sale, patriarhul să uite câteodată principiile evanghelice, care trebuiau să instrumenteze politica unui ierarh creştin.”

3. În decursul vieții, mai înainte de a se călugări, Părintele Daniil a fost căpitan de vas iar În al Doilea Război Mondial, căpitan de aviaţie. După război a fost publicist și profesor, ajungând astfel un om foarte erudit și cu multă experiență de viață.

4. În altă mărturie a aceluiași autor aflăm că, după prima vizită de la Schitul Rarău, părintele Daniil a trecut de multe ori pe la casa acestuia. Astfel, într-o zi, sub imboldul curiozității, George Ungureanu îl va întreba pe părintele Daniil ce motive serioase a a avut ca să renunțe la bogăție și onoruri, pentru a se călugări. Părintele Daniil a răspuns cu plăcere că ”eu în viaţă am avut totul, puteam să trăiesc singur. Am călătorit, ca marinar, pe toate apele globului şi am poposit săptămâni şi luni prin marile porturi ale lumii. Apoi, ca director de ziar – îl vindeam într-un tiraj de unasutămii de exemplare -, mi-am cumpărat avion şi într-o zi s-a stricat şi m-am rugat lui Dumnezeu să scap cu viaţă. Am scăpat. Iar odată, în război, un plutonier şi-a pus în gând să mă ucidă. Dar tocmai în acea noapte mi-am mutat patul. Aşa am scăpat.” (evocare publicată în lucrarea Rugul Aprins, editată de Acad. Dr. Antonie Plămădeală, Editura Episcopia Sibiului, Sibiu, 2002. pag. 106)