De ce ai desenat, banditule?!
În vremea aceea -mai dincoace- prin anul 1953, după ce am fost dus la anchetă în legătură cu procesul lui Țurcanu, stăteam într-o cameră cu mai mulţi, dar nu chiar atât de înghesuiţi ca-n prima perioadă a marei terori. [este vorba despre închisoarea Jilava n.n.]
Trebuia să fac ceva. Ceva cât de puţin, căci nu puteam sta locului. Există o metodă de a desena, cu succes, pe sticlă (respectiv pe geam), ungând cu săpun geamul şi presărând putin DDT ( praf cu care se dădea prin cameră împotriva ploşnitelor). Apoi cu un pai scos din rogojină făceam diferite figuri de oameni, căci modele aveam destule în cameră. La mulţi le era frică să pozeze ca nu cumva să fie bănuiţi pentru aceasta, dar s-au găsit destui care să o facă.
Într-o zi, pândindu-mă, caraliul m-a prins tocmai când lucram la un portret al unuia din cameră. Deschise uşa brusc şi veni la mine:
-Ce faci acolo, banditule ?
-Ce să fac? – desenez.
-Ce-i aia ?
-Nişte portrete. Chiar oamenii ăştia din cameră.
-Nu cumva să le ştergi, c-ai încurcat-o cu mine, banditule!
-Nu le şterg, domnu` plutonier.
Peste câteva minute se prezintă acelaşi plutonier însoţit de ajutorul lui Maromet, un ofiţer pe nume Ivanca. Acesta nu era un om sănătos la minte (cum, de altfel, nici unul nu era), de meserie croitor, din comuna Jilava, ajuns pe post de ofiţer la închisoarea Jilava ; devenise unul din cei mai crunţi bătăuşi.
Niciodată nu te privea în ochi. Umbla cu capul plecatîntr-o parte, privindu-te mai mult pe sub gene.
-Care-i ăla? zise către caraliu.
M-am prezentat imediat, recunoscând că eu le-am făcut.
-De ce ai desenat, banditule?
-Păi, n-am avut ce să fac şi am desenat.
-Nu cumva să le ştergi, banditule, că te omor în bătaie!
-Am înţeles, domnule ofiţer.
După câteva minute se auziră paşi mai mulţi de cizme tropăind pe coridorul boltit al puşcăriei, iar uşa se deschise din nou:
-Care-i banditul acela?
-Eu, să trăiţi.
Era Vişinescu, locţiitorul politic, având în spate mai mulţi gardieni.
-Tu, mă banditule ?! (Mă cunoştea de client vechi). Iar nu-ţi vezi de treabă ? Nu cumva să le ştergi, că ai încurcat-o!
-Nu, să trăiți, n-am să le şterg.
Mai trecură câteva minute şi din nou se auzi tropăit de turmă drăcească, care se apropia de celula noastră. Uşa se deschise şi apăru Maromet însoţit de toată suita lui:
-Care-i banditul ăla?
-Eu, să trăiţi, domnule comandant.
Privi portretele care se cunoşteau bine de tot şi puteau usor a fi identificate, care pe ce deţinut din cameră reprezintă.
-Cine-i ăsta?
-Asta-i dânsul, şi-l arătai pe unul care-mi pozase.Şi acesta tremura mai abitir ca mine, căci nu era deloc glumă, deşi teroarea cea mare se mai potolise.
-Dar ăsta cine-i?
-Asta-i el. Şi-l arătai pe celălalt care-mi pozase.
Privea ticălosul şi compara să se convingă dacă într-adevăr pe ăsta-l desenasem. Norocul meu că desenele toate erau reuşite şi semănau cu modelele de parc-ar fi fost fotografii bine făcute, altfel o încurcam, că n-a rămas nici măcar un singur portret să nu fie bine studiat şi comparat cu colegul care a pozat.
-Ce meserie ai, banditule?
-Am fost elev la şcoala de arte şi mă pricep la desenat.
Apoi, stând câteva clipe să gândească sau să scornească vreo ticăloşie din mintea lui cea neagră, îmi zise:
-Nu cumva ăştia-s sfinţi din aceia de ai vosrti?
-Nu, domnu` comandant. Şi mai prinseră curaj şi ceilalţi şi începură să-l asigure că nu sunt nici un fel de sfinţi reprezentaţi acolo în desene, ci-s capetele lor, a celor care au pozat.
-Ce condamnare ai?
-Cincisprezece ani.
-Şterge-le şi să nu mai desenezi, banditule! Ne-amînteles?
-Am înţeles, domnule comandant.
Astfel am scăpat fără să-mi facă nimic. Altă dată pentru asemenea faptă, dacă scăpam viu în urma bătăii ce aş fi primit-o, ar fi fost o adevărată performanţă, dacă nu chiar o minune nemaipomenită.
(Gheorghe Andreica – Mărturii din iadul temnițelor comuniste)