De ce plângi bade Vasile?

La Cantonul lui Zamfir, unde aveam sediul, permanent erau vreo 5-6 oameni care făceau de serviciu la orezărie. Adică, se ocupau de alimentarea şi evacuarea apei din parcelele de orez sau repararea digurilor care, roase de apă, se surpau. Unul dintre aceşti oameni, badea Vasile cum îi spuneam noi, era de loc din comuna Mihai Viteazul. Într-o seară, înainte de terminarea lucrului, mi-a cerut învoire pentru a doua zi, până la ora prânzului, pentru că avea o problemă urgentă de rezolvat.

În ziua următoare, puţin înainte de prânz, pe drumul care venea dinspre Mihai Viteazul spre orezărie, am văzut un om şchiopătând pe dig, apropiindu-se în grabă. Era badea Vasile. După ce a dat bineţe şi a intrat, a desfăcut pe pat un prosop în care ţinea ceva cu multă grijă. Erau mai mulţi ciorchini de struguri, albi şi negri, deosebit de frumoşi, cu picuri de rouă pe bobiţe.

– Îs pentru dumneata, domnule Grigore!

Se ridică oftând, privind pierdut în zare. Badea Vasile plângea.

– De ce plângi? l-am întrebat nedumerit.

– Plâng pentru că strugurii ăştia i-am furat, domnule Caraza…

– Cum aşa, bade Vasile? De ce i-ai furat?

– I-am furat de pe pământul meu, din propria mea vie, pe care mi-au luat-o cu japca ticăloşii de comunişti şi s-au făcut stăpâni pe truda mea de o viaţă, hrăpăreţii pământului!

(Grigore Caraza, Aiud însângerat, ediție îngrijită de Adrian Alui Gheorghe, ediția a V-a, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, pp. 115-116)