De la avocatură la scris și de la diplomație la înduhovnicire prin suferință. Crâmpeie din viața de roman a scriitorului Constantin Gane

În Zarca Aiudului administraţia nu făcea prea multe mutări. În general, se intra acolo, socotit un „vârf „, rămânea ani îndelungaţi până la eliberarea sub una clin cele două forme: moarte ori expirarea pedepsei.

În acest regim de topire a trupului şi psihicului nostru, în care timpul era cenuşiu, hainele cenuşii, mâncarea cenuşie, celula cenuşie şi în care doar cufundarea în noi înşine ne întreţinea, ne anima şi ne colora viaţa, prefirarea aceea a noastră, deşi rară, aducea întotdeauna ceva nou, o speranţă a unui reviniment, a întâlnirii cu un cunoscut sau cu o personalitate pe oare doreai de mult s-o cunoşti.

Un atare eveniment ne-a adus în celulă pe domnul Gane. Constantin Gane, al cărui nume era indisolubil legat în istoria literaturii noastre de „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe”.

Știam că aveam în faţă un aristocrat, un literat, că aveam deci multe de ascultat şi de învăţat.

Din ceea ce, în adevăr, ne-a povestit (era şi un ascultător, plin de răbdare), biografia dumnealui pe care am reconstituit-o din fragmente era plină de interes. Biografia spirituală a omului, a colegului de celulă din zarcă va reieşi, poate, din notele care urmează.

Genealogist printre puţinii preocupaţi de o atare specialitate, furnicând printre manuscrisele Academiei, şi ale Bibliotecilor Universitare, ştia că se trage din una dintre primele familii care au descălecat – cu Bogdan – din Maramureş în Moldova. Familia Gane fusese familie de boieri de rangul I până la Lăpuşneanu, care i-a prigonit şi decapitat încât supravieţuitorii, puţini, şi-au schimbat numele în Şarpe şi în Popa (călugăriţi şi preoţiţi pe departe, dincolo de urgia lui vodă). De atunci nu s-au mai ridicat. Au ajuns cu greu boieri de rangul III. Acum li se stingea neomul. Era rudă îndepărtată cu H. Gane, şi mai avusese un frate, mort acum, şi de la care rămăseseră unul sau doi băieţi. El, domnul Gane, nu fusese căsătorit niciodată, nu avea copii. Paradoxal el, care făcuse din femeie punctul central al preocupărilor lui literare, nu realizase o familie. Un roman de dragoste trăise totuşi, la Paris, demult, asupra căruia se apleca uneori cu nostalgie şi discreţie.

Destinat carierei avocaţiale şi poate parlamentare ori chiar diplomatice și-a luat doctoratul în Drept la Berlin şi a fost un timp secretarul lui [Alexandru] Marghiloman. Dar atunci când i s-a încredinţat un proces mai important, a avut revelaţia lipsei de spontaneitate, necesară unui bun pledant, şi a renunţat la carieră. A participat ca voluntar la campania din Bulgaria din 1913, care i-a prilejuit descoperirea talentului de scriitor. Prima sa lucrare, „Amintirile unui fost holeric”, i-a atras, la propunerea lui Iacob Negruzzi, premiul Academiei. Premiul – de 25 sau 50 lei aur. Mult mai substanţial decât al doilea premiu al aceleiaşi Academii acordat mult mai târziu, pentru „Trecute vieţi de Doamne şi Domniţe” al cărei 25 sau 40 de mii de lei s-au pulverizat repede. Acelaşi patriotism care-l trimisese în Bulgaria l-a făcut să participe şi la primul război mondial, la luptele de la Caşin şi Oituz în urma cărora a fost decorat şi avansat în grad.

A avut în total 13 lucrări publicate, dintre care, în afara celor două amintite, am reţinut „Amărâte şi vesele vieţi de jupânese şi cucoane”,un roman „Răsuri” apoi „Neamurile Mavrodineşti”, „Prinţesa Alexandrina Ghica şi contele d’Antregues”,precum şi o piesă „Meleagru”. În toate informaţia istorică era amplă şi fără replică, necesitând consultarea de biblioteci străine – Dijon, Istambul – pe lingă arhive, lăzi de documente şi anticariate.

În legătură cu piesa sa istorică „Meleagru” nu-şi putea ascunde regretul pentru faptul că piesa nu fusese acceptată deoarece, la un moment dat, în desfăşurarea acţiunii, pe scenă, trebuia să apară un nud feminin în toată splendoarea lui. Comitetul de lectură al Naţionalului a socotit piesa imorală şi a propus nişte expediente, care ar fi ratat punctul nodal al piesei. Domnul Gane nu înţelegea nimic, nici după trecerea a peste 25 de ani de la incident şi ofta mâhnit şi acum.

La fel a avut o neplăcere şi cu povestea dragostei dintre Alexandrina Ghica, fiica voievodului martir, şi un diplomat francez aflat la Constantinopol. Lucrarea îi atrăsese antipatia unui membru de-al familiei, care se convertise la o altă confesiune şi trăia experienţa cu o manifestă fervoare mistică. Acela nega acum cu vehemenţă că o prinţesă Ghica de acum trei sute de ani ar fi putut fi, la un moment dat al scurtei și dramaticei sale vieţi, în relaţii prea strânse cu femeile din haremul unui sultan. Domnul Gane, fidel docu’mentului care-i inspirase întreaga lucrare, îşi asumase însă tot riscul, și acum suporta cu stoicism apostrofa – în public – a monseniorului, dar rămăsese intransigent.

Familiar cercurilor nobiliare, princiare din Bucureşti dintre reprezentanţii cărora o figură cu totul deosebită făcea Constanţa Cantacuzino (a cărei biografie o avea încheiată între proiectele sale) domnul Gane a avut revelaţia marilor răsturnări politice şi sociale ce aveau să urmeze, în ziua marelui bombardament aerian de la 4 aprilie 1944 asupra Bucureştiului. De atunci, multe din obişnuinţele, capriciile sau preferinţele sale au suferit o substanţială ajustare. A început o serioasă reevaluare interioară a sistemului de valori cu care operase până atunci. Acest fapt avea să-l şi ducă la arestare şi condamnare, ca uneltitor împotriva ordinii de stat comuniste.

Nu a ocupat nici o funcţie deosebită în viaţa societăţii româneşti de dinaintea ultimului război, în afară de câteva luni, în 1940-1941 la ambasada din Atena.

Gelos pe libertatea lui, a trăit modest, din cărţile lui şi din monografiile genealogice pentru care era consultat şi care-l aruncau printre documente îngălbenite, printre hrisoave cu zapise, urice și ispisoace, printre surete, izvoade şi embaticuri.

Acum, la aproape 75 de ani, era un om scund, slăbit, fără o boală manifestă care să-i îngreuieze viaţa de celulă, lui şi celorlalţi, Îl interesa un anturaj potrivit vârstei lui, firii şi educaţiei sale, dar se acomoda cu orice componenţă a „camerei”, nelăsând să se observe decât foarte, foarte greu că e deranjat de unele stângăcii de comportament ale vreunui coleg mai neatent.

Ştia unde se află şi de aceea nu-şi făcea iluzii despre omenia celor care ne păzeau; nu era speriat, nu trăia acel blocaj psihologic pe care l-au trăit alţi intelectuali rasaţi, când s-au văzut la discreţia unor brute analfabete. Nu avea nici un fel de pretenţii, nu credea în miracole de nici un fel, credea puţin că o va duce până la capăt (avea 15 ani condamnare din care făcuse aproape 12 şi acum era la vârsta de 75 ani) şi de aceea căuta să-şi petreacă în linişte, fără evenimente spectaculoase, zilele, una câte una. În intimitatea lui lucra la mai multe proiecte, unul de roman istoric al Cantacuzinilor din epoca asupra căreia se oprise şi Dumas şi Sienkiewicz. Schiţa pe care ne-a expus-o odată, anunţa un ciclu amplu pe mai multe generaţii, care-şi plimbă eroii prin toată Europa, pe la Istambul şi pe la mormintele şi ctitoriile cantacuzine, cu jurăminte, lupte şi testamente spectaculoase. La fel aduna material pentru o galerie de portrete ale unor mame românce, ai căror fii fuseseră ucişi în ultimii 30 de ani.

Dacă noi – tineri pe atunci – ne mai revoltam împotriva mizeriei de toată ziua (şi motive erau destule), domnul Gane nu a protestat niciodată, nici faţă de noi, nici faţă de administraţie. Şi era poate cel mai ghinionist om pe care l-am cunoscut vreodată, când era vorba de conţinutul polonicului ce ni se deşerta în gamelă.

Dacă ceva nu-i plăcea, se culca – avea acest extraordinar privilegiu la 75 de ani şi la condiţia fizică atât de precară – se lungea pe pat pe partea stângă. De ce? Nu auzea bine decât cu o ureche – fusese lovit la anchetă – şi acum „profita” de semisurzenia sa şi rămânea pe recepţie cu urechea surdă! Aşa s-a întâmplat când unul dintre noi a expus – da!, o expus – Capitalul lui Marx, timp de peste trei săptămâni, câte două ore pe zi, și apoi l-a repetat, cu doi dintre audienţi, pentru fixarea doctrinei expuse.

Perfect cunoscător al limbilor franceză şi germană, era oricând dispus să ajute, să corecteze, fără maliţie, pe învăţăceii amatori. Exemplele pe care le aducea erau adevărate documente inatacabile, care ne lăsau fără replică. El ne-a învăţat scurt, clar şi precis, regulile după care se recită corect un vers franţuzesc, curăţat de afectări preţioase şi inutile. Nu agreea deloc engleza, pe care o ironiza prin câteva savuroase glume privind pronunţia limbii respective.

Altminteri nu era prea vorbăreţ domnul Gane; dar odată stârnit, povestea îndelung, condimentându-şi istoriile cu paranteze pline de interes.

Nu era un religios, dar acum, că se afla împreună cu oameni foarte sensibili sau sensibilizaţi la acuitatea trăirii religioase, se acomoda, fără să se arate sâcâit sau suprasaturat. Întreba, uneori întrebările dovedeau precaritatea informaţiei, şi căuta să înţeleagă, să asimileze. Bunul simţ românesc îl făcuse repede să considere conceptul de spiritualizare creştină nu ca pe un fenomen de cultură, ci ca o trăire intimă, dincolo de silogisme şi argumentări savante, ca pe un răspuns la un apel dinăuntru, venit dintr-o realitate pe care aproape că o ignorase până atunci, dar de care acum se apropia cu paşi fermi.

Când o intrat între noi uliul şi ne-a despărţit, spunându-ne scurt: ” Face-ți-vă bagajul!” ne-am dus fiecare în altă celulă a Zărcii aiudene şi nu l-am mai avut cu noi pe domnul Gane. Ne despărţisem ca de o rudă apropiată, pe care nu aveam s-o mai vedem.

Am auzit că l-a doborât, în preajma vârstei de 80 de ani, o pneumonie.

(Nicolae Nicolau, „In memoriam Constantin Gane” în Din documentele rezistenței nr. 3, A.F.D.P.R., București, 1991, pp. 187-190)