De la controversatul publicist Sandu Tudor la furtunosul călugăr Daniil

«Mişcarea Rugului Aprins» a fost iniţiată de o persoană foarte controversată în istoria literaturii şi a publicisticii româneşti. Este vorba de poetul Sandu Tudor. De la tatăl său, care fusese preşedintele Curţii de Casaţie, poetul a moştenit pe lângă educaţia şi informaţia enciclopedică specifice culturii româneşti între cele două războaie, destule mijloace materiale, care i-au înlesnit o viaţă întreagă de studii şi cercetări, călătorii şi contacte cu tot ce prezintă interes în cultura mondială.

Sandu Tudor nu era un sistematic. Era, în expresia profesorului Alexandru Mironescu, «o bibliotecă deranjată», însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditaţie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note încurcate prin care se uita un minut fără să spună un cuvânt. Când credeai că a terminat, abia atunci începea. Era însă urmărit cu interes de vânătorii de simboluri, pentru că Sandu Tudor avea o înclinaţie înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinţilor Părinţi şi de mistica vieţii călugăreşti. A trăit printre oamenii Bisericii pe care îi critica în ziarul lui, Credinţa, mergând uneori până la şantaj. Îi plăceau scandalurile bisericeşti şi literare. Dialogul cu el trebuia să ducă până la violenţă verbală. Polariza însă spiritele vii; oamenii de cultură îl iubeau, pentru că Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanțe duhovniceşti nu putea rămâne în cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat însă în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Pe vremea aceea, în Franţa, o ziaristă a scris câteva articole defăimătoare la adresa călugărilor din Athos, pretinzând că ea a vizitat muntele, travestită în bărbat. Intrigat şi în acelaşi timp curios, ca orice ziarist ahtiat după noutăţi, Sandu Tudor coboară dintr-un caiac în portul călugăresc Dafnes, îmbrăcat sumar, în pantaloni scurţi, cămaşă sport şi cu un rucsac în spate.

Dumnezeu, care vânează suflete bătăioase care au în ele ceva din elanul Sfântului Apostol Pavel, i-a scos înainte un călugăr român vagabond, din categoria «trăistarilor», care umbla din mănăstire în mănăstire, lucrând pentru mâncare şi haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să crească şi vino cu mine; dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca Dumneata să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti, turiştilor; aceia, cum vin, aşa se duc”. Lui Sandu Tudor i s-a părut raţională propunerea şi din acel ceas a început să facă ceea ce făcea şi Monahul Averchie. Când intrau pe poarta unei mănăstiri, făceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, înăuntru sărutau icoanele de la uşă până la altar. Călugării apăreau ca din pământ; se iveau pe după colţuri, se uitau pe geamuri, stareţul era avizat… Se răspândise zvonul în tot Muntele că Averchie umblă din mănăstire în mănăstire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis uşile şi inimile călugărilor practicanţi ai rugăciunii inimii. A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi toată taina Liturghiei interioare a isihaştilor, luată nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maeştrii anonimi ai zilelor noastre: călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acel centru existenţial al fiinţei noastre, pe care călugării îl numesc «inimă», în sens de «adânc», există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţi noastre. Către acel centru al lui Dumnezeu din om se concentrează călugării când îşi pleacă capul în piept, rostind în ritmul respiraţiei: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. El a înţeles că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală. Este starea firească a omului care simte prezenţa lui Dumnezeu în el, pentru că în Dumnezeu viem şi ne mişcăm, iar pogorârea în noi este drumul dintre autenticitate, cunoaşterea adevărată a ceea ce suntem. Orice activitate de conştiinţă trebuie raportată la acel centru existenţial din noi, altfel îşi pierde autenticitatea.

Pentru Sandu Tudor începea acum reconsiderarea întregii culturi umane şi a procesului intelectual, care având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice. Nu este o convertire teoretică. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicând rugăciunea, zi şi noapte. Obişnuia să spună că pentru a intra în ordinea Duhului, trebuie mai întâi să te «îndobitoceşti», dându-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugăciune ambulantă. Povestea cu lux de amănunte, cum în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să lase impresia unui pelerin credincios; însă cu fiecare metanie, ceva în el, se transforma. Într-o noapte, la ora două, când Muntele începe să se roage, era la schitul Sfânta Ana. Veneau zvonuri de clopote şi toacă din toate văgăunile şi văile; de la mănăstiri, schituri şi chilii şi peste toată feeria se mai adăuga şi o lună plină care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsă de aripa şi focul Duhului Sfânt îl copleşise. Bătăiosul Sandu Tudor a început să plângă. Stareţul schitului văzându-l emoţionat s-a adresat lui cu o întrebare ca o lovitură de ciocan: „Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?” Prin mintea lui Sandu Tudor au început să treacă fantome de care ar fi vrut să se desprindă, ca de nişte viziuni demonice: Capșa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri… etc., iar stareţul a încheiat: „Noi cei din Athos avem o credinţă: Dacă mai ține Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă”.

Întors în capitală, se dedică studiilor filocalice, pe care nu le citeşte, ci le practică, descoperind documente despre existenţa pustnicilor din Carpaţi, relevând în Diata Stareţului Gheorghe şi Legiurile sfântului Calinic, specificul isihasmului românesc.

În 1944, când am fost acceptat oficial în rândul prietenilor lui, Sandu Tudor era închinoviat ca frate în Mănăstirea Antim din Bucureşti, cu scopul evident de a deveni călugăr. Cu banii lui a renovat chiliile şi Paraclisul mănăstirii pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe cel mai controversat dintre toţi misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfântul Simeon Noul Teolog, la fel de violent şi nonconformist în raporturile lui cu formalismul şi legalismul Bisericii oficiale; şi, întocmai ca el, şi-a construit o chilie sub clopote, în care intrai pe brânci. Acolo a fost primul sediu al Asociaţiei Ortodoxe «Rugul Aprins». Mai târziu, prin bunăvoinţa stareţului, Arhimandritul Vasile Vasilache, grupul de studiu, conferinţe şi practică a rugăciunii inimii, s-a mutat în biblioteca mănăstirii.

Era greu să stai în preajma lui Sandu Tudor. Dacă nu găsea nimic valoros în tine, te dispreţuia; dar te şi ajuta să intri pe linia unei gândiri autentice. Părerea lui era că omul de rugăciune, oricât de simplu ar fi, devine o personalitate pentru că trăieşte în adevăr. Nu cuvintele frumoase caracterizează pe omul de cultură, ci conştiinţa teoforică. Dacă într-adevăr suntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfânt trebuie să grăiască prin noi. Trivialitatea, superficialitatea, sunt roade ale oamenilor care nu trăiesc în Dumnezeu. Hristos a zis: „Rămâneţi întru Mine şi Eu intru voi” ^{(Ioan 15, 4)}. Cum poate vița să aducă alte roade decât butucul?…

Din pricina schimbărilor fundamentale ce s-au petrecut în el, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. Frecventau grupul «Rugul Aprins»: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Poetul Dr. Vasile Voiculescu, Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Dr. G. Dabija – conferenţiar la Facultatea de Medicină, Arhimandritul Andrei Scrimă – azi profesor la Universitatea Iezuită din Beirut, Arhitectul Constantin Joja…, toţi aceştia aducându-şi familiile şi tot cercul lor de prieteni.

(Pr. Roman Braga – Pe drumul credinței, HMD Press, Inc., Rives Junction, USA, 1995, pp. 172-175)