De pe băncile liceului în temnițele comuniste și în Siberia României

Arestat la 28 mai 1948, de pe băncile liceului la care frecventam penultima clasă, în cele mai masive valuri de arestări politice, împreună cu alți șapte colegi de clasă , după luni de anchetă în interiorul penitenciarului Suceava, în martie 1949 am fost condamnat la 8 (opt) ani de muncă silnică și la 10 (zece) ani degradare civică pentru „crimă de uneltire contra ordinei sociale”, art. 209, alin. 3.

Calificativele „mistic”, „fanatic”, atribuite de Securitate, cât și de faptul că am fost permanent ostil acțiunii și presiunilor de reeducare, m- au privat de dreptul de a scrie măcar o dată pe an zece rânduri pe o carte poștală, anunțând părinții că trăiesc și că aș putea primi 5 kg cu cele imperios necesare. La un grad avansat de subnutriție și disproteinemie, suspus la Canalul Dunăre – Marea Neagră unor munci mult peste puteri, m-am îmbolnăvit grav de inimă, fapt constatat ( după moartea lui Stalin) de comisii medicale M.A.I. care m-au găsit inapt total pentru orice fel de muncă, la 23 de ani. Cele trei hepatite contactate ulterior, după o grevă a foamei, au determinat să-mi petrec ultimii ani de detenție prin încăperi cu bolnavi sau chiar în camere – infirmierie de penitenciar.

La 28 mai 1956, într-o cameră – infirmierie a Penitenciarului Gherla, mi-au expirat cei 8 ani de muncă silnică. „Eliberarea” așteptată s-a materializat prin ordinul nr. 120786 al D.P.L.C., încredințându-mă unui milițian înarmat care să mă însoțească până în comuna Răchitoasa, raionul Fetești, unde mi se fixa domiciliul obligatoriu pentru 24 de luni. Nefiind apt pentru o asemenea călătorie, Salvarea m-a transportat și depus la Clinica Medicală a III-a din Cluj, într-o rezervă păzită la ușă de un milițian înarmat și de unde, după două luni de transfuzii, perfuzii și tratamente acordate de șeful clinicii, profesorul universitar Iuliu Hațieganu, am fost externat, continuându-mi drumul – însoțit – în Siberia României.

La Răchitoasa, anexă a G.A.S.-ului Luciu-Giurgeni, comună înființată de bănățenii dislocați, pe o suprafață băltindă situată pe malul Dunării, sub nivelul acesteia, am ales unul din bordeiele părăsite de oamenii reîntorși la casele lor cu un an în urmă, în care timp cei din satele din jur, majoritatea indivizi fără căpătâi, furaseră uși, geamuri și tot ce le putea folosi. Personal, îmi câștigam existența muncind ca sezonier pe cele 10 ha de grădinărie a i.A.S.-ului, unde trebuie să recunosc că m-am vitaminizat cu produse al căror gust îl uitasem în cei opt ani de detenție.

Dacă în 1956, la sosirea mea în Răchitoasa, am găsit acolo vreo 50 de foști deținuți politici cu D. O., în următorii doi ani, prin eliberări asemănătoare, numărul foștilor deținuți politici cu domiciliul obligatoriu a depășit 300, în marea lor majoritate fiind intelectuali de clasă: profesori universitari, medici, ingineri, preoți, ofițeri superiori, demnitari și câțiva tineri, foști elevi și studenți, printre care mă număram și eu. Dintre noii mei consăteni, îmi amintesc de Dumitru Bejan, fost prizonier în U.R.S.S. , preot Dumitru Stoichescu , preot Drăguș, prof. univ. Antonescu, doctor Petru Ambrus, Grigore Caraza, Neagu Lungu, Ion Vorovenciu, Ioan, Pantiș, Ioan Tonea, Dumitru Oniga, Alfred Cureliuc, Marin Dumitrescu, Jan Aristide, Ioan Stan, Ioan Folea, Grigore Merceanu, Gheorghe Ciurel, Pavel Gligor, Ion Ilescu, Nicolae Mândreanu, Mircea Șoltuz, Traian Trifan, Constantin Stamate, Vasile Alupei, Constantin Slătineanu, Mihai Petrescu, Leonard Caciuc, Petre Bangu, Pandurescu, Ganez, Bolboacă, Lupoiu… și lista ar trebui completată cu vreo 300 de nume. La câțiva, le-au venit acolo soțiile care-i așteptaseră. Alți câțiva s-au căsătorit acolo cu fete din țară care au consimțit să le urmeze soarta. Între noi s-a creat o comunitate sufletească, greu de exprimat în cuvinte. Într-unul dintre aceste bordeie am amenajat o bisericuță, în care preoții noștri slujeau bisericile și sărbătorile, iar eu, nelipsit, dădeam răspunsurile în strană. În preajma nașterii Domnului, inginerul Ioan Pantiș organizase un cor pe patru voci, cu care, înotând cu cizme de cauciuc pe ulițele desfundate ale satului, vesteam la geamurile colegilor Marea Sărbătoare. Cu perseverență și mare risc, din dorința de a-mi continua școala, în câteva nopți m-am strecurat din sat, ajungând la Fetești, la cel mai apropiat liceu, situat la cca 50 km, unde mi-am susținut examenele pentru ultima clasă de liceu. Bacalaureatul, care se desfășura pe parcursul a vreo 14 zile , nu am reușit să-l susțin, neprimind aprobara Ministerului de Interne.

După expirarea celor 24 de luni de așa-zisă libertate, aceeași Securitate generoasă mi-a mai acordat încă 24 de luni de D.O. Dar, din această a doua tranșă de 24 de luni, după vreo 4 luni, mai precis în noaptea de 18 septembrie 1958, dubele Securității au invadat liniștea satului, de unde ne-au ridicat pe criterii de culoare politică pe vreo 70 de foști deținuți politici. Pe majoritatea ne-au depus la colonia “9 Culme”, cu pedeapsă administrativă, unde ni s-a aplicat un regim de detenție de înfometare și dezumanizare, iar un an mai târziu am fost transferați la Periprava, în Deltă, la stuf.

Pe vreo 25 din cei ridicați din Răchitoasa în acea noapte i-au dus la Securitatea din Constanța, unde, după un aproape un an de anchete dure, am aflat ulterior că le-au înscenat un proces, soldat cu condamnări între 20 și 25 de ani de muncă silnică, cu acuza principală că s-ar fi organizat antistatal la bisericuța satului. Că pretinsa organizare a fost o născocire a Securității o dovedește și faptul că unii din cei condamnați, cum a fost ing. Ioan Tonea, veneau la biserica numai la sărbători mari.

În Bărăgan, locul de exil al opozanților regimului comunist, erau o sumedenie de astfel de sate întemeiate de bănățenii dislocați, părăsite de aceștia și repopulate prin “eliberarea” deținuților politici indezirabili, cum au fost: Lățești, Dâlga, Viișora, Dropia, Valea Viilor, Zagna; Rubla, Olaru, Mivila Gâldăului, Fundata, Schei, Măzăreni, Salcîmi, Pelicani.

Așa înțelegea Securitatea statului comunist să “elibereze” pe acei care ispășeau ani grei de teminiță, pentru crima de a iubi pe Hristos și de a se opune instaurării prin forță a comunismului, o haină străină acestui neam creștin.

(Marcel Cazacu, „Eliberarea” prin deportare în Analele Sighet nr. 2. Instaurarea comunismului – între rezistență și represiune, ediție îngrijită de Romulus Rusan, Editura Fundația Academia Civică, ebook, 2016, pp. 318-320)