De profundis
Din negre-adâncuri strig mereu,
Precum de mult un sfânt Prooroc
Să se îndure Dumnezeu
De chinu-n care mă răscoc.
Răscolitoare vrăji ascund
Păcatele-n făţarnic jind
Dar, cască hăuri fără fund
Celor ce-n laţul lor se prind.
Strivit de fărdelegi aştept
Înfricoşatul meu amurg
Şi mă străpung mustrări în piept
Şi-n ochi potop de lacrimi curg.
Îmi plâng amar urâtul gol
În care viaţa mi-am ucis,
Şi gem din moarte să mă scol
Ca să-mplinesc al vieţii vis.
Din taina Darului îngân
Abia un zvon cu înţeles
Să pot vădi cât de păgân
Mi-a fost trecutul ce-am cules.
Pe-un rug aprins din spinii lui
Mă văd biet abur care pier
Dar, plin de-un dor fierbinte-mi sui
Nădejdea tare pân-la Cer.
Din mâna Lui vreau să adun
Tot ce îndemnul nu mi-a scos
Ca să trăiesc de-acum nebun
Pentru iubirea lui Hristos.
Din tot adâncul strig mereu,
Precum de mult un sfânt Prooroc
Să se îndure Dumnezeu
De chinu-n care mă răscoc.
(Aiud, 3-4 Octombrie 1948)