De vorbă cu Valentina Gafencu despre Ioan Ianolide și drama iubirii lor

Doamna Valentina Gafencu, sora martirului Valeriu Gafencu (1921-1952) şi logodnica pătimitorului creştin Ioan Ianolide (1919-1986), nădăjduieşte şi astăzi că neamul românesc va renaşte.

De altfel, întreaga sa viaţă a privit lucrurile doar din perspectiva mântuirii…(Gheorghiţă Ciocioi)

Aţi locuit în satul lui Ioan Ianolide?

Da. Mergând să-l vizitez pe Valeriu, prin toate puşcăriile prin care a trecut, l-am cunoscut pe cel mai bun prieten al lui, pe Ioan. La Galda, ei s-au aflat o perioadă într-un fel de semi-libertate. Cunoscându-l mai bine pe Ioan, după o vreme, am hotărât să ne logodim. Logodna s-a petrecut în biserica din colonia de la Galda, înaintea preotului. A fost şi mama, au fost şi părinţii lui Ioan. Mama, săraca, a spus aşa, ca pentru sine: „Doamne, încă un puşcăriaş în familia noastră!”. Ioan, ca să fim în siguranţă, ne-a trimis la Dobroteşti. Am predat acolo limba română, locuind în casa mătuşei lui Ioan. Avea două case, de fapt.

Cât timp aţi locuit la Dobroteşti?

Aproape 5 ani. În 1952, fiind la clasă, a venit primarul comunei, Popa, şi mi-a spus: „Bine că v-am găsit aici! Sunteţi urmărite de miliţie. Cred că ar fi mai bine să plecaţi. Mai vreau să vă spun că soţul d-voastră, Valeriu Gafencu, a murit la Târgu Ocna”. „E fratele meu” – i-am spus… Şi a trebuit să plecăm din Dobroteşti. Nu am avut permisiunea să mergem însă la înmormântarea lui Valeriu…

Unde v-aţi mutat?

Am plecat cu mama la Ploieşti. Acolo am stat mai mulţi ani. Prin 1962, a venit la noi tatăl lui Ioan cu sora lui, Maria. Tatăl lui Ioan era de neam aromân. Om drept. Mi-a spus, reproduc exact: „Valentina, l-ai aşteptat 18 ani pe Ioan. Nu ştim dacă mai trăieşte ori nu. Nu mai ştim nimic despre el de atâţia ani. Noi te sfătuim, dacă găseşti un suflet bun, să te căsătoreşti”. Mi-au căzut foarte greu aceste cuvinte. Aveam pe atunci aproape 39 de ani. Am făcut cunoştinţă, printr-o rudă, cu viitorul meu soţ. Acesta se întorsese nu demult din Uniunea Sovietică, după 16 ani de prizonierat. Nu dorise să se întoarcă acasă cu diviziile „Tudor Vladimirescu” sau „Horia, Cloşca şi Crişan”… După 2 ani avea să fie eliberat din puşcărie şi Ioan. Vă daţi seama…

Aproape că nu ştiu cum am mai putea continua discuţia…

Eram căsătorită de-acum. A trimis vorbă, fără să ştie despre acest lucru, printr-o cunoştinţă, să-l aştept la gară. Locuiam lângă Bucureşti, în Voluntari. Nu m-am putut duce. A venit mai întâi la o mătuşă de-a lui, de pe strada 1 Mai. Avea hainele rupte. Văzând că nu l-am aşteptat, înspăimântat, a întrebat de toţi. Pe mine m-a lăsat la urmă. Mătuşa, în acea seară, i-a spus că eu sunt bine… Când a aflat¹ adevărul însă, a doua zi, a început să tremure tot… Ne-am întâlnit, în cele din urmă… Mi-l aduc aminte şi astăzi pe Ioan, în spital, dându-mi o hârtie şi un creion ca să scriu: Iartă-mă! L-am întrebat, atunci când a înţeles mai bine situaţia, după ce a luat legătura cu familia lui, dacă ar trebui să divorţez. Ioan mi-a spus, zdrobit, că Taina Cununiei este mai mare decât logodna… În 1986, el s-a mutat la cele veşnice. Tot timpul sculpta mici troiţe, cruciuliţe… şi se ruga… A murit şi soţul meu, care a stat 16 ani în Siberia… Ce pot să vă mai spun despre viaţa noastră?

D-nă Valentina Gafencu, ce v-a ajutat să rezistaţi, să vă purtaţi crucea până astăzi?

Singur Dumnezeu. Credinţa că El toate le ştie, toate le vede. Aşa am văzut eu lucrurile.

1. Ioan Ioanolide avea să mărturisească în memoriile sale despre aflarea acestei vești dramatice: ”M-am încovoiat şi am izbucnit într-un plâns înfundat, care nu se va sfârşi niciodată din sufletul meu. Totul era un dezastru, o ruină, o paragină iar eu o nălucă, o arătare, o himeră.”