Decembrie 1989 – Revoluție la fereastră în Timișoara prin ochii actualului Pr. Octavian Blaga

Am început să apreciez izolarea din zona Piața Maria [din Timișoara] și să gust din dulceața și pacea libertății aduse de despărțirea de societate. Mă bucur de porțiunea de cer pe care o văd și de turturelele și porumbeii care vin la mine la fereastră să mănânce firimituri de pâine. În fiecare zi, cu ochii fixați pe vitraliile bisericii reformate, cu porumbeii și turturelele, am început să mă las dus de visare și să-mi pun primele întrebări existențiale despre cine sunt și despre rostul pe care-l am pe acest pământ.

Aveam impresia că viața, așa cum este ea prezentată de adulți, sfâșâie inimile tinerilor și urlă a impostură și a neadevăr, deoarece curge în dezacord cu inimile noastre.Acest loc este pentru mine un refugiu, o stâncă de care te poți ține și care, pentru o perioadă, te odihnește. Uneori avem nevoie cu toții de un adăpost de odihnă, în liniștea căruia să ne regăsim. Cred că Ființa Iubire ne oferă posibilitatea acestor azile pentru ca apoi, când ne mai liniștim, să ne cheme spre Ea pe cărarea și în direcția sensului universal al ființei, al iubirii.

Pentru unii, izolarea a fost mănăstirea, pentru alții, plecarea departe de familie și prieteni, liniștea în bezna celulelor de izolare, serviciile care-i izolau de lume, vreo boală care-i lega de un pat. Fiecare, în zbaterea retragerii care forțează la odihnă și la liniște, a ajuns să iasă pentru un timp din curgerea lumii acesteia. De abia atunci vezi torentul înfricoșător care îneacă inimile. Observi vârtejurile care amețesc și care înnebunesc ființa. Ajungi să te întrebi pentru ce toată nebunia curgerii spre hăul morții. Pentru mine, acest loc a fost apartamentul de pe bulevardul 6 Martie. Era stânca mea străjuită de vitralii pe care primeam vizitele înaripatelor obosite de agitata mare a lumii. Aici am trăit și momentele Revoluției din Timișoara.

Biserica reformată din fața geamurilor noastre era locul în care a început mișcarea de revoltă împotriva comunismului, iar preotul în casa căruia se vedea de la ferestrele noastre era Lazlo Tokes. Cu o zi înainte de începutul revoluției am sărbătorit ziua de naștere a mamei. Rudele și colegii ei de lucru discutau între ei de dificultățile din acea perioadă. Țin minte că mai pe seară, puținii invitați care au mai rămas ascultau în secret, strânși în jurul unui radio, Europa Liberă. Unul dintre ei, un verișor de-al mamei, spunea că nu o să scăpăm niciodată de Ceaușescu. Mama îl contrazicea. Nici nu se gândeau ei că exact în ziua următoare, chiar în fața ferestrelor acelui apartament și sub ochii noștrii, va începe revolta de la Timișoara contra comunismului.

Ziua 1: 15 decembrie

Eram în primul trimestru al clasei a X-a. De fiecare dată când plecam sau veneam de la liceu vedeam fie lângă biserică fie pe bulevard o mașină din care ieșeau și se plimbau pe străzi bărbați în costum. Mama spunea că sunt ofițeri de securitate. Preotul reformat Lazlo Tokes era supravegheat de aproape de aceștia, căci ținea în biserică predici anticomuniste, la care participau și mulți români. În 15 decembrie, veneam fericit de la liceu, bucurându-mă că vacanța nu este departe. Trec pe lângă mașina securiștilor, intru la noi în bloc și, cum ajung acasă, mă arunc în pat și răsuflu fericit că în curând voi avea timp pentru cărțile mele științifico-fantastice, teatrele radiofonice, muzica rock și exercițiile la chitară. Stăteam așa pe spate și-mi repetam în minte că acuși vine vacanța. Mai eram singur câteva ore până venea și mama de la lucru.

Deodată, aud din stradă zgomot de voci, oameni care strigau și țipau. Am crezut că probabil au adus marfă la alimentara din colț. Uneori se făceau cozi imense acolo și oamenii se înghesuiau să prindă câte ceva din raritățile aduse din când în când. Deschid geamul, mă uit spre alimentară, dar nu erau oameni în direcția aceea. Zgomotul venea din stradă, chiar de sub geamurile noastre. Un grup de aproximativ treizeci de oameni stătea în fața intrării în biserica reformată și a geamurilor preotului, vociferând și strigând în limba maghiară. Nu am înțeles ce spuneau, dar era evident că-i supăra ceva. După câteva minute, o parte din ei au rămas la intrarea bisericii, iar majoritatea au plecat vociferând pe străzile din jur. Nu înțelegeam ce se întâmplă, dar am văzut că mașina Securității dispăruse. Scandalul se mai liniștise, așa că am lăsat geamul deschis și am plecat să caut câte ceva de mâncare prin bucătărie.

Deși era luna decembrie, afară era un aer primăvăratic. Trecuse o oră după plecarea maghiarilor din fața bisericii, când, un alt grup de credincioși reformați, mai mulți ca prima dată, au venit din cartier și de atunci a început scandalul în toată regula. Țipau, urlau și îi dădeau plase cu mâncare pe geam preotului. Mai târziu am înțeles că încercau să-l protejeze ca să nu fie transferat din biserica lor de către Securitate. Mai spuneau din când în când câte ceva și într-o limbă română stâlcită și așa mai puteam înțelege spectacolul la care asistam. La un moment dat, alți oameni li se alătură ca să-și arate solidaritatea și susținerea față de credincioșii maghiari. Aceștia în schimb vorbeau românește. Mi-am adus un scaun și eram astfel un spectator situat în loja centrală a acestui teatru care avea să declanșeze în următoarele zile Revoluția Română.

Când mama a venit acasă s-a alăturat și ea spectacolului. Ea era foarte neliniștită. Preotul deschidea din când în când ferestrele și se adresa oamenilor. Aceștia îi strigau tot felul de cuvinte de susținere și îi mai aduceau plase cu produse de tot felul. Credeam la început că este o problemă în interiorul acelei biserici. După ora patru după amiază, grupul de manifestanți a început să crească cu oameni care veneau de la serviciu și care se întrebau și ei ce se întâmplă acolo. La un moment dat, câțiva tineri au început să cânte ”Deșteaptă-te române”. Preotul a ieșit pe geam să-i certe, spunându-le că acest cântec nu are nimic de a face cu ei și că, dacă vor altceva, să se ducă în altă parte să manifesteze. Spre noapte, manifestanții s-au dispersat spunând că vor reveni. Sfârșitul actului I.

Ziua a doua: 16 decembrie 2023

A doua zi, în 16 decembrie, când m-am întors de la liceu, iar am văzut mașina de Securitate postată pe bulevard. Un ofițer cerea oamenilor, care se întrebau ce se întâmplă în fața bisericii, să nu se oprească și să meargă mai departe în drumul lor. Ajuns sus, în ”lojă”, am observat că și mai multă lume ca ieri s-a strâns în fața bisericii. În următoarele două ore, strada era complet plină de oameni. La un moment dat, circulația mașinilor s-a oprit chiar și pe bulevard. Românii se alăturaseră credincioșilor maghiari, care începeau să fie minoritari printre demonstranți. Venise și mama mai repede acasă decât de obicei, îngrijorată de ceea ce se întâmpla. Am vrut să merg printre oameni să-i aud mai clar ce vorbesc, dar mama m-a oprit, deoarece îmi spunea că sunt mulți securiști printre manifestanți. Mi-a spus să aștept să vedem ce va mai fi.

Era evident că autoritățile nu mai puteau controla situația. Pe oră ce trecea, tot mai mulți români nemulțumiți de condițiile de viață din țară se alăturau manifestanților. Pe la ora cinci după-amiază, au oprit și tramvaiele de pe bulevard, s-au suit pe ele și scandau ”jos comunismul” și ”jos Ceaușescu”. Țin minte că atunci mama s-a speriat. Și-a dat seama că manifestația luase o altă turnură. A închis ușa la apartament și vedeam că este foarte îngrijorată. Spre seară, primarul Timișoarei a venit să încerce să calmeze situația. Le-a spus oamenilor să stea liniștiți, pentru că s-a decis ca preotul să nu mai fie mutat, dar era deja prea târziu. Românii parcă luaseră foc. Cântau ”Deșteaptă-te, române” scandau lozinci anti-comuniste, etc. Lazlo Tokes mai ieșea din când în când pe geam săîncerce să calmeze situația, să-i oprească pe oameni să mai cânte ”Deșteaptă-te, române”, dar nu se mai putea.

Văzând direct în apartamentul lui, observam cum ofițerii de securitate îi dădeau indicații ce să facă sau ce să spună. Un grup de oameni se desprinde de manifestanții din fața bisericii reformate și pleacă spre centrul orașului. Seara, oamenii rămași au aprins lumânări la intrare în biserică într-un vas cu nisip, pe pereții bisericii și a casei noastre. Până atunci, toate încercările autorităților de a calma situația au eșuat. Aproape de miezul nopții, securiștii de printre oameni, care țineau și ei lumânări în mână, scot bastoanele și încep să lovească manifestanții care mai rămăseseră până la acea oră. Loveau în cine apucau, strigau și stingeau lumânările de pe pereții clădirilor. Țin și acum minte cum unul dintre ei încerca cu înverșunare să stingă cu piciorul lumânările din vasul de la intrarea în biserică. Era foarte aproape să-și dea singur foc la pantaloni. M-a șocat pe moment răbufnirea instantanee de violență la care nu mă așteptam deloc. Și așa, cortina cade peste actul al II-lea. Cel puțin așa credeam.

Ziua a treia: 17 decembrie 2023

Pe la ora două-trei noaptea aud zgomote venind din stradă. Deschid geamul să văd ce se mai întâmplă. Jos, în fața bisericii, era staționat un camion de armată în care soldații încărcau de zor obiectele din apartamentul preotului. Apoi îl văd și pe preot urcat cu forța în camion. Soția lui plângea și striga dintr-o altă mașină în care au obligat-o să intre. Auzind zgomot de la etaj, comandantul, un ofițer de securitate, își ridică ochii în sus și îmi spune: ”intră înauntru și închide imediat geamurile!”. Am închis geamurile și am încercat să dorm până dimineață, dar fără prea mult succes. Am plătit cu o sperietură zdravănă încercarea mea de a privi după ”cortină”.

În ziua următoare, 17 decembrie, dis-de-dimineață lumea se adunase deja pe bulevard încercând să intre pe străduța dintre biserică și clădirea noastră. Un cordon de milițieni le interzicea accesul. Mulțimea creștea amenințător și scanda lozinci anti-comuniste. Unul dintre manifestanți, foarte agitat, se apucă să spargă geamurile de la magazinul din colț, în timp ce urla: ”l-au luat pe popa nostru! Nu mai este acolo. L-au luat și l-au dus!” În acele momente, mulțimea întreagă a împins cordonul de miliție și oamenii au intrat în biserică să vadă dacă Lazlo Tokes mai era sau nu în apartamentul lui. Când văd că preotul nu mai era acolo, se dezlănțuie o furie generală.

Majoritatea manifestanților pleacă spre centrul Timișoarei urlând ”jos Ceaușescu, jos comunismul!” Peste câteva ore simțim mirosul de fum care venea din centru orașului de la magazinele devastate și incendiate acolo. În acea noapte, un autobuz al Securității a staționat la intrarea bisericii reformate și soldații așteptau oamenii care veneau din centru. Îi loveau cu sălbăticie și-i aruncau în autobuz, unde-i culcau pe burtă cu mâinile legate la ceafă. După miezul nopții, cortina se lasă peste actul III.

În zilele următoare, am asistat de la fereastră la luptele manifestanților cu tunurile de apă, am văzut scânteile gloanțelor ce ricoșau în asfalt și în pereții clădirii noastre și tancuri în flăcări trecând spre centrul orașului.

20 decembrie

Din 20 decembrie, am ieșit alături de timișoreni la demonstrațiile din centru orașului. Cu un grup de manifestanți, am fost la Gara de Est, trecând pe bulevardul Sălăjan chiar prin fața Securității, să convingem gărzile naționale aduse de Ceaușescu cu trenurile că nu suntem invadatori maghiari, că ceream doar schimbare și libertate. Era emoționant să vezi oamenii ieșiți la balcoane pe bulevard, susținându-ne, plângând și aplaudând, apoi să-i vezi pe membrii forțelor desecuritate, îmbrăcați în combinezoane și cu arme de luptă, apărându-și instituția și, nu în ultimul rând, lacrimile gărzilor patriotice care înțelegeau ce se întâmplă, dar le era frică să facă ceva din cauza amenințărilor Securității.

Greu de descris ce am trăit ca tânăr de 15 ani în euforia generală care stăpânea orașul. Țin minte balconul Operei plin de steaguri, vorbitorii, pe de o parte extaziați, pe de alta îngrijorați, încercând să organizeze haosul. Îl țin minte pe părintele Borza care încuraja mulțimea și provoca rugăciunile ”Tatăl nostru”, la care îngenuncheam cu toții din solidaritate și nu neapărat din convingere. Ce momente și ce evenimente mi-au fost dat să trăiesc în orașul în care m-am născut… Amintiri peste amintiri despre oameni curajoși și determinați, oameni plini de speranțe, oameni plini de vise de mai bine, oameni care mi-au transmis gândul care zumzăia în mințile tuturor, gândul și dorința de libertate.

Autor: Pr. Octavian Blaga
Sursa: Iubirea, Pr. Octavian Blaga, pp. 222-228