Declaraţie a lui Nicu Steinhardt privind redactarea şi dactilografierea manuscrisului Jurnalul fericirii (14 decembrie 1972)

1972 decembrie 14.

Declaraţie a lui Nicu Steinhardt privind redactarea şi dactilografierea manuscrisului Jurnalul fericirii.

Declaraţie

Subsemnatul Steinhardt Nicu Aureliu, domiciliat în Bucureşti, str. Ion Ghica 3, fiul lui Oscar şi al Antoanetei, născut la data de 29 iulie 1912, pensionar, colaborator extern al Editurilor Univers şi Minerva, fost deţinut politic, condamnat la 12 ani muncă silnică în anul 1960, din care am executat 5 ani, fiind eliberat pe ziua de 3 august 1964, declar prin prezenta următoarele:

În ziua de 14 decembrie 1972 am fost invitat de organele de Miliţie la Comandamentul Miliţiei Capitalei unde mi s-a pus în vedere că sunt bănuit de a deţine obiecte de contrabandă. Mi s-a cerut să spun dacă mă opun unei percheziţii. Am declarat de îndată că nu şi am plecat înapoi acasă însoţit de câteva persoane care au efectuat în prezenţa mea o percheziţie din care s-a constatat că nu se află la domiciliul meu nici un obiect de contrabandă. Mi-a fost însă ridicat un manuscris dactilografiat intitulat de mine Jurnalul fericirii.

Ca referire la acest manuscris arăt că reprezintă un jurnal intim redactat de mine la domiciliul meu în cursul anilor 1970-1971, în care am încercat să redau în mod detaliat conversiunea mea reli­gioasă, adică trecerea mea de la iudaism la creştinism. Am simţit nevoia de a-mi lămuri mie însumi acest proces sufletesc deosebit de însemnat pentru mine. Manuscrisul cuprinde referiri la primele mele chemări înspre religia creştină, precum şi relatarea modului în care s-a produs în mod concret conversiunea. Deoarece aceasta a fost legată de anii pe care i-am petrecut în închisoare, Jurnalul cuprinde şi amintiri şi referiri la această perioadă de 5 ani.

Am urmărit prin acest Jurnal să-mi clarific mie însumi un proces sufletesc complex.

Manuscrisul a fost dactilografiat de către o cunoştinţă a mea, Yvonne Eşeanu, care a trecut prin ţară anul trecut şi care s-a oferit a mi-l bate. Posed din acest Jurnal un singur exemplar, deoarece nu am avut intenţia de a-l difuza în ţară sau în străinătate. Ciornele au fost în parte distruse, în parte se mai află printre hârtiile mele, la domiciliu.

Nu am încercat a trece acest manuscris peste graniţă şi nici nu l-am dat spre citire ori nu l-am citit eu însumi nimănui.

Precizez că în acest Jurnal este evocată epoca tinereţii şi a copilăriei mele şi a diferitelor episoade sau întâmplări care au putut contribui a-mi determina gestul pe care l-am făcut ulterior. Anii petrecuţi în închisoare sunt şi ei evocaţi, atât în legătură cu actul conversiunii propriu-zise, cât şi în privinţa stărilor sufleteşti prin care am trecut. Manuscrisul cuprinde foarte numeroase referiri la citate din cărţi, lucrări etc. cu caracter literar şi filosofic, care ex­primă sentimente creştineşti ori gânduri şi idei care pot evoca sau întări gânduri sau idei legate de conversiunea mea.

Creştinismul aşa cum l-am conceput este legat pentru mine în special de ortodoxie la care am trecut şi din care mi-am făcut un crez. În cuprinsul manuscrisului se mai află şi afirmarea unor senti­mente naţionale care mărturisesc profundul meu ataşament pentru poporul român şi pentru ţară.

Desigur că în acest Jurnal sunt şi referiri la locuri pe care le-am vizitat ori întâmplări diverse sau conversaţii din diferite epoci ale vieţii mele, deoarece Jurnalul nu este scris cronologic, ci după aso­ciaţia de idei care nu sunt legate de curgerea timpului. După evo­carea anilor grei de închisoare, luminaţi însă de crescânda întărire a credinţei religioase, am evocat perioada de după liberare, practicarea efectivă a credinţei creştine şi reflecţii felurite în legătură cu aceasta. Evocarea persoanei tatălui meu ocupă un loc destul de însemnat în aceste amintiri.

Motivul esenţial care m-a determinat a scrie şi sistematiza acest Jurnal a fost necesitatea de a-mi lămuri mie însumi un proces sufle­tesc destul de deosebit. Nu am căutat a-mi ascunde nici o realitate, ci am aşternut pe hârtie ideile, amintirile şi cugetările aşa cum mi s-au perindat în minte. Intenţia mea nu a fost niciodată nici de a difuza textul, nici de a-l împărtăşi altora. Iar ideea de a-l fi expediat în străinătate mi s-a părut de neconceput şi cu totul străină convin­gerilor mele care nu s-ar fi împăcat niciodată cu un asemenea lucru.

Ducând o viaţă retrasă şi axată pe trăirea religioasă, am găsit în acest Jurnal un mijloc de a-mi expune mie însumi în mod sistematic o întreagă frământare lăuntrică. Deoarece condamnarea mea a pro­venit în mod exclusiv din faptul că nu am consimţit a fi martor al acuzării, Jurnalul cuprinde şi sincere accese de revoltă, isprăvind însă cu exprimarea unei stări sufleteşti de linişte şi de împăcare cu viaţa şi toate vicisitudinile ei.

Precizând că acest manuscris a fost găsit la mine într-un loc vizibil, doresc să arăt că nu l-am considerat câtuşi de puţin ca un act de ostilitate sau de propagandă împotriva regimului ţării mele, ci numai – o repet – un act de eliberare sufletească, era firesc ca la un om cu preocupări intelectuale ca mine forma scrisului să îmbrace procesul sufletesc lăuntric.

Cât priveşte persoana care a dactilografiat textul, arăt că ştiu că Yvonne Eşeanu a plecat din ţară, cred, în perioada cât eram în detenţie. Am aflat că ulterior s-a căsătorit în Israel, dar a divorţat. În orice caz când a venit în ţară, prin trecere, era singură. Corespondenţă cu dânsa nu am mai întreţinut. Adresa ei actuală nu o ştiu. Înainte de plecarea ei din ţară, ea se ocupa cu lucrări de traduceri. Adresa ei, anterioară anu­lui 1959, nu izbutesc să mi-o amintesc acum.

Cât priveşte ciorna lucrării, arăt că nu am păstrat decât exem­plarul găsit la mine la percheziţie. Deoarece însă nu am ascuns nimic, nu exclud posibilitatea ca printre hârtiile mele să se mai afle părţi din ciorna respectivă.

Menţionez că Yvonne Eşeanu nu a luat nici un exemplar cu ea şi că mi-a remis numaidecât un singur exemplar deoarece am cerut categoric să nu existe mai multe exemplare ca să nu apar în situaţia de a fi dorit să le difuzez, ceea ce nu a fost intenţia mea. Este posibil ca sus-numita să fi bătut şi o copie şi ca unele din paginile manu­scrisului să fie dintr-aceasta, însă eu şi ea nu am reţinut nici un alt exemplar. Am distrus tot ce nu figurează în manuscris.

Aceasta îmi este declaraţia pe care o dau, o susţin şi o semnez.
14 decembrie 1972

(ss /
Nicu Steinhardt)

(ACNSAS, fond informativ, dosarnr. 207, volum 4,ff. 289-295; document reprodus în lucrarea Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989), ediție îngrijită de Clara Cosmineanu, Editura Nemira, București, 2005, pp. 154-156)