Delectări duhovnicești cu părintele Ioan, în zarca Aiudului

A doua zi, în cursul dimineții, se animă viața de pe coridor. Se aud pași și comenzi înăbușite. Ușa celulei mele se deschide și un gardian, cu un aer plin de mister, îmi ordonă să-mi pun zeghea pe cap și să ies afară. După câțiva pași, sunt atașat unui grup de trei deținuți și ne îndreptăm spre o celulă. Ne oprim în fața unei uși. În momentul în care intrăm, unul dintre necunoscuții mei camarazi scoate capul de sub zeghe, își ridică ochii și murmură enigmatic:

– Cinci! Numărul Maicii Domnului!

În timp ce intrăm, mă întreb cine o fi omul care a interpretat numărul viitoarei noastre celule în sens creștin. Rămași singuri, ne privim cu bucurie și interes. Din prima clipă, un nume produce efectul unei explozii: Părintele Ioan Iovan de la Vladimirești! Auzisem atâtea lucruri interesante și chiar uimitoare despre Mânăstirea Vladimirești, iar faptul că mă aflu în compania Părintelui, mă bucură la culme. Îmi dau seama că Pronia mi-a surâs binevoitoarea a doua oară. Din școala marelui teolog [Dumitru Stăniloae], unde am stat ultimele cinci luni, am intrat în școala marelui ascet de la faimoasa mânăstire. Probabil că acest al doilea curs teologic, cel de ascetică și mistică, nu se putea audia decât la Zarcă. Nici nu se poate imagina un mediu mai propice și un cadru mai adecvat. […]

***

Părintele Ioan are un program propriu, pe care îl realizează permanent. În fiecare dimineață, după programul comun de celulă, în colțul din dreapta (privind spre ușă), care este în unghi mort față de vizetă, Părintele Ioan săvârșește Sfânta Liturghie. Noi, ceilalți, asistăm cu respect și evlavie, în tăcere, la momentul religios suprem. Scopul principal al acestui moment liturgic este invocarea harului și ocrotirii lui Dumnezeu pentru călugărițele de la Vladimirești, risipite în cele patru vânturi de către “brațul înarmat” al revoluției proletare. Pentru cele din închisoare se cere ajutor și întărire în suportarea suferințelor, iar pentru cele alungate în lume, ajutor și ocrotire în biruirea ispitelor și păstrarea întru puritate. Părintele Ioan nu poartă zadarnic acest nume. Suferă cu toată intensitatea de grija fiicelor sale duhovnicești.

Părintele Ioan vine în comunitatea celulei noastre după o lungă și dură perioadă de singurătate și prigonire.

În fiecare din cele două mari închisori prin care am trecut, am stat cu preoți în celulă. În închisorile comuniste, luptătorii români care s-au împotrivit comunismului ateu, aveau credința că ei repetă în momentul istoric actual rezistența și martirajul creștinilor din primele veacuri de prigoană. În aceste condiții, prezența și rolul preoților sunt covârșitoare. Răspândiți prin celulele închisorilor, ei propovăduiesc credința, stimulează eroismul creștin și acordă Sfintele Taine. După atâția ani de încarcerare, deținuții nu au mai avut posibilitatea să se mărturisească și să se împărtășească, așa cum o dorea cu ardoare sufletul lor de creștin și cum o impunea amenințarea permanentă a morții în condițiile de exterminare în care trăiesc. De aceea, este o favoare providențială ca să stai în celulă cu un preot. […]

Aici, în Zarcă, în cursul zilei, Părintele Ioan ne delectează cu momente duhovnicești. Are pericope evanghelice preferate. Pune în ele atâta har, încât simți cum te pătrunde farmecul lor tainic până în adâncul sufletului. Pericopa cu păcătoasa din casa lui Simon cel lepros, în gura Părintelui Ioan, devine o poartă deschisă spre luminile cerului. Când începe cu prima frază: “Simone, am să-ți spun ceva”, ai certitudinea că acum două mii de ani, cu aceeași nuanță în glas, s-a adresat Mântuitorul lui Simon cel lepros. “Simone!” – o adresare blândă, în gura celui care putea porunci cu autoritate. O rugăminte, parcă timidă, pentru a fi ascultat o clipă. O șoaptă, ca în momentele marilor destăinuiri. Parcă-l vezi pe Simon cum s-a pătruns de misterul clipei solemne, pierzându-și obișnuita lui aroganță de fariseu, și spunând cu smerenie și maxim interes: “Spune, Învățătorule!”

Nu lipsesc, bineînțeles, povestirile de scene și ziceri din viețile Sfinților. Mărgăritarele din Pateric ni se relevează în toată splendoarea lor. […]

Dar ceea ce așteptăm noi, cel mai mult de la Părintele Ioan, este adevărul în legătură cu Mânăstirea Vladimirești. Încă din copilărie, fiind fiu de preot și luând cunoștință de timpuriu de problemele religioase, a fost frământat de misterul harului și al prezenței și lucrării divine în lume. Părintele și-a format convingerea că Dumnezeu se manifestă mult mai activ și mai vizibil în lume, decât li se pare în general oamenilor. Cei indiferenți sau refractari la miracolul divin nu sunt capabili să sesizeze lucrarea lui Dumnezeu în lume. Era în preajma hirotoniei, când, fiind la Mânăstirea Sâmbăta, a auzit prima oară de Vladimirești. În clipa aceea a simțit că și-a descoperit misiunea și că locul lui este acolo. A fost hirotonit de Prea Sfințitul Nicolae Popovici, marele episcop al Oradei și mai târziu apărător și martir al Bisericii.

Părintele este convins că acolo s-au petrecut o serie de lucruri miraculoase. Dar cea mai mare și mai evidentă minune, a fost prezența a zeci de mii de pelerini care își căutau popas și alinare la această mânăstire. Regimul comunist, nemulțumit de afluența extraordinară a credincioșilor, a dispus înscenarea unui proces politic și desființarea mânăstirii. Părintele Ioan își exprimă regretul că au existat ierarhi, care pentru a răspunde dorințelor regimului comunist ateu, au combătut pelerinajele. Una din personalitățile mânăstirii era Maica Mihaela, sora marelui trăitor al spiritului creștin românesc, Iordache Nicoară.

Cazul Mânăstirii Vladimirești rămâne o dovadă clară a ateismului distrugător, instalat în România de către comuniști. Orice manifestare religioasă ce nu se încadra în limitele minime impuse de ei, era redusă la tăcere. Ei n-au suportat prezența a zeci de mii de oameni ce căutau consolare la mânăstire și își manifestau, în acest fel, opoziția față de bolșevismul ateu. Comuniștii români, pentru că nu mai puteau reedita prigoana anticreștină totală din timpul instaurării comunismului în Rusia (ar fi dorit ei, dar nu mai permiteau condițiile internaționale), au acceptat – mai exact, au tolerat – existența bisericilor, dar se luptau din răsputeri ca ele să devină goale.

(Pr. Liviu Brânzaș, Raza din catacombă. Jurnal din închisoare, Editura Scara, București, 2001, pp. 277-282)