Demascarea

Demascarea era sistematizată, ca să zic aşa. Fiecare om trebuia să declare ce nu spusesa la Securitate, sau auzise de la alţii, fapte care interesau (Securitatea): era demascarea exterioară. Se punea un accent deosebit pe oameni, pe armament şi pe materiale subversive – cărţi.

Apoi demascarea din interior, fapte petrecute, în care ai fost implicat ori le-ai văzut ori auzit, atitudini faţă de administraţie, ori faţă de alţi deţinuţi. Faptele de solidaritate umană erau considerate ca manifestări politice ostile regimului şi taxate ca ajutor legionar.

Şi când nu mai rămânea nici o legătură, când nu mai deţineai nici un secret al altuia, în faza ultimă a demascărilor de la Piteşti, cea de care scriu acum, a apărut demascarea intimă. În aceasta trebuiau mărturisite toate intimităţile, cu sublinierea perversiunilor, dacă au existat, ori cu inventarea lor, pentru a da dovadă de sinceritate totală şi ultimă. Aberaţii sexuale, de la zoofilie până la raporturi incestuoase mamă-fiu, frate-soră, au fost inventate, ori introduse în mod silit în repertoriul demascărilor intime ale multora, cu scopul de a-i coborî în ochii lor proprii şi ai altora. Mărturisesc că eu nefiind obligat la acesta autodemascare- intimă – când am auzit pe alţii ce spun, am crezut la început că aşa o fi fost, mare fiind grădina luiDumnezeu. Dar văzând că treaba se generalizează, de-abia atunci mi-am dat seama că este o înscenare menită să ne facă să ne şi dispreţuim reciproc, căci nu se putea ca atâţia oameni pe care i-ai cunoscut atâţia ani ca fiind normali, să constaţi deodată că au fost toţi nişte psihopaţi.

Fiecare îşi nota pe săpun cele ce le avea de declarat, apoi citea comitetului cele notate, iar după o vreme au fost duşi zilnic câte 5-6 la scris, la camera pomenită.

Uneori se întâmplă ca vreunul să fi fost prins cu lucruri nedeclarate, aflate din „demascarea” altora. Probabil că Ţurcanu confrunta toate declaraţiile şi când găsea câte ceva de acest gen, venea şeful de comitet şi-l lua la întrebări pe respectivul, urmând bătaia şi mizeria ca în primele zile, ori poate şi mai mult încât recăderea în faza de „demascare” era privită cu multă groază. Efectivul camerei s-a tot modificat, fiind luaţi unii şi aduşi alţii, ori pentru confruntare ca făcând parte din acelaşi lot – aşa vedeai singur că ce ştii tu poate spune celălalt şi nu era bine să fii prins că nu ai spus, ori ca un priten să lovească în altul care a rămas „bandit” şi nu vrea să spună, lovitura – palma – prietenului fiind mai zdruncinătoare decât a altora.

(Ioan Munteanu – La pas prin „reeducarile” de la Pitesti, Gherla si Aiud, pag. 63-64)