Demostene Andronescu – Poet al temnițelor comuniste

„Dacă n-aş fi reuşit să fac poezie în închisoare, aş fi murit”

Născut la 3 decembrie 1927, la Câmpuri, judeţul Vrancea, la graniţa dintre spiritul contemplativ moldovenesc şi neastâmpărul muntenesc, Demostene Andronescu este un amestec rar de poet şi luptător, de visător liric şi om al faptelor. Firea lui de cavaler medieval l-a oprit să fie „cuminte” în fața tăvălugului comunist şi totodată l-a salvat de la pieire în temniţele prin care a suferit vreme de 12 ani. Fost copil de trupă, şi-a făcut studiile medii şi superioare în Bucureşti.

În 1952 a absolvit Facultatea de Istorie, dar numai în 1969 i s-a permis să-şi susţină licenţa. Ani în şir a fost nevoit să facă muncă necalificată, abia în 1972 primind un serviciu potrivit cu pregătirea sa. Între 1952 şi 1964, cu o întrerupere de câteva luni, a fost deţinut politic, trecând pe la Jilava, Gherla şi Aiud. După eliberare, Securitatea a continuat să-l harțuiască, până în decembrie 1989. În 1995, şi-a văzut publicate versurile din închisoare (Peisaj lăuntric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu), iar în anii din urmă, i-au apărut volumul de memorii din temniţă, Reeducarea de la Aiud, şi cel de publicistică, De veghe la cumpăna veacurilor (Ed. Christiana, Bucureşti). Este considerat cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste în viaţă.

„În urma lor, pe gloaba mea”

– Domnule Demostene Andronescu, astăzi ştim că în temniţele din România comunistă s-a dezvoltat un fenomen unic şi uimitor: cel al poeziei din închisori. În condiţii de tortură fizică şi psihică permanentă, oamenii şi-au găsit libertatea, alinarea şi speranţa într-un vers. Cum a fost posibil?

– În detenţie, omul moare întâi sufleteşte. Nemaiavând nici un licăr de viaţa spirituală, se prăbuşeşte în depresie, disperare, ură, apoi cedează şi fizic. Ca să se salveze, mulţi s-au îndreptat, mai degrabă instinctiv, spre tot felul de activităţi spirituale. S-au salvat mai întâi cei care au avut vocaţia rugăciunii, dar nu toţi putem trăi rugăciunea ca pe o flacără interioară, care să le dea puterea de a merge mai departe. Şi atunci, cei mai slabi rugători am coborât cu o treaptă mai jos, de la etic la estetic, de la rugăciune la poezie. Poezia fiind mai uşor de păstrat în minte, a devenit, alături de rugăciune, una din formele de viaţă spirituală a deţinuţilor.

– Era doar o formă de rezistenţă particulară sau şi colectivă? Poeziile circulau de la unii la alţii, vă întăreau?

– Mai întâi era o formă de rezistenţă personală. Cel puţin eu, dacă n-aş fi reuşit să găsesc acest mod de a mă exprima, n-aş fi supravieţuit. Sigur că împărtăşirea unor versuri crea o anumită relaţie între oameni şi îi vedeai pe unii cum se luminează la faţă, cum trăiesc poezia, cum sunt îmbărbătaţi de ea. Apoi, cei cu memorie bună se simţeau utili dacă învăţau versurile şi le transmiteau prin codul Morse celorlalţi deţinuţi. În felul acesta, poezia a ajuns să ne dea tuturor, alături de rugăciune, o intensă energie spirituală. Ştiam pe dinafară câteva poezii de Radu Gyr şi Lucian Blaga, care îmi redau moralul şi încrederea. Când eram dezolat şi dezarmat, cel mai adesea spuneam poezia „Cavalcada”, a lui Gyr, şi imediat îmi recăpătam puterile.

„În freamăt lung de mare treapăt/ pe armăsari de-aramă grea,/ gonind s-ajungă pân la capăt,/ înalţi, cu pumnul pe plăsea,/ atâţia trec şi râd cum şchioapăt/ în urma lor, pe gloaba mea./ În urma lor pe gloaba mea!// Galopul lor înghite poşte,/ potcoava sfarmă cremenea,/ sau scoală smârcuri să mă-mproște/ cu smoala-i putredă şi rea,/ căci m-au lăsat la zeci de poște/ în urma lor, pe gloaba mea./ În urma lor pe gloaba mea!// Nu-i poticnește-n drum nici sete,/ nici răni nu-şi spală la cişmea,/ nici munţii nu le stau perete./ Eu cad în fiece vâlcea,/ las zdrențe-n fiece scaete,/ julit mă urc pe gloaba mea./ În urma lor pe gloaba mea!// Şi cum merg cetele buimace/ spre nicăieri, spre nimenea,/ se-afundă goana în băltoace/ şi cade primul frânt din şa./ Pe lângă șanțu-n care zace/ eu trec la pas cu gloaba mea./ În urma lor pe gloaba mea!// Şi rând pe rând încep să cadă,/ le sună zaua a tinichea,/ eu n-am nici zale, n-am nici spadă,/ dar cred într-un crâmpei de stea;/ şi-n timp ce corbii vin să-i roadă/ târâş mă urc pe gloaba mea./ Naintea lor pe gloaba mea!”.

Această poezie era pentru mine „dovada” şi suprema încurajare că voi depăşi toate greutăţile, mergând tenace pe drumul meu, aşa cum pot, dar urmărind un crez. Îmi dădea o putere de nedescris, mă scotea din impas. La fel simţeam şi când compuneam poezii.

„Poeziile se transmiteau prin Morse, prin bătăi în ţevile caloriferelor”

– Cum circulau poeziile în închisoare?

– Întâi, comunicarea prin codul Morse a devenit aproape generală, pentru că exista o nevoie presantă de informaţii. Voiam să aflăm ce se întâmplă, cine a mai fost adus, cine a murit, cine şi cum a fost pedepsit, dacă au venit veşti de afară prin cineva. Era foarte greu să vorbim cu cei din alte celule în mod direct. Aşa încât 95% dintre deţinuţi ştiau codul Morse. Chiar dacă nu toţi eram la fel de pricepuţi, puteam comunica. Excepţie făceau cei bătrâni şi bolnavi, care nici nu mai puteau şi nici nu mai aveau chef să înveţe. Dar să nu ştii Morse era un handicap major. Mai ales seara, când gardienii erau ocupaţi cu altele, se transmiteau prin Morse, bătut în ţevile de calorifer, „buletine de ştiri” şi se ţineau adevărate conferinţe pe anumite teme. Tot aşa au început să circule şi poeziile. Tonul l-au dat Nichifor Crainic şi Radu Gyr, cei mai mari poeţi ai închisorilor, urmaţi de alţii, foarte valoroşi şi ei, ca Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Fane Vladoianu, care îşi transmiteau poeziile.

Dar au fost şi câţiva eminenţi oameni de cultură care ştiau pe dinafară volume întregi de versuri de-ale poeţilor noştri clasici şi interbelici, precum şi din poeţi străini, şi le transmiteau prin Morse. Bunăoară, Ovidiu Cotruş, discipolul lui Blaga şi preparator la catedra de estetică a acestuia. Apoi s-au contaminat toţi de această pasiune a poeziei. Odată ce era transmisă prin Morse, unii, cu memorie foarte bună, reţineau poezia, alţii o scriau cu o aşchie pe o bucată de săpun sau cu un cui pe muchia de lemn a patului şi apoi o învăţau, pentru a o spune mai departe.

După cum se ştie, în închisoare nu aveam dreptul la vreun instrument de scris sau la hârtie. Dacă eram prinşi cu aşa ceva, eram aspru pedepsiţi şi, oricum, nu puteam să le procurăm. Aşa că circulau oral, aproape în ediţie completă, Blaga, Arghezi, Bacovia şi alţii. Cei care nu ştiau o strofă când au intrat în penitenciar au ieşit de acolo cu zeci de poezii în memorie.

– Gardienii nu încercau să vă oprească această comunicare?

– Ba da. La început au crezut că avem cărţi la noi de ştim atâtea, că li se raporta. Şi făceau percheziţii degeaba. Pe urmă au chemat specialişti care să verifice dacă se poate comunica în codul Morse, prin bătăi în zid sau în ţevile caloriferelor. Au ajuns la concluzia că e imposibil. Dar nu luau în calcul că deţinutul nu avea altceva de făcut şi putea exersa, până când ajungea la performante incredibile. Transmiteam prin prescurtări, înţelegeam un cuvânt doar după început şi comunicăm printr-un singur semn că am înţeles, astfel încât devenisem foarte rapizi. Erau câţiva care ne uimeau şi pe noi. Odată, eram în celulă cu unul dintre cei mai buni transmisionişti şi recepţionişti Morse, ne plimbam şi vorbeam. Deodată, el zice: „Ia auzi, a venit un lot de la Jilava cu cutare, cutare”. Zic: „Dar de unde ştii?”. „Păi n-auzi că se bate Morse?”. El avea urechea aşa de exersată, încât prindea totul, chiar dacă în acelaşi timp vorbea şi cu mine.

„De atunci fără-ncetare luminez întruna/

Nu fălos ca sfântul soare,/ ci sfios ca luna”

– Scriaţi poezii şi înainte de închisoare sau v-aţi descoperit această vocaţie în celulă?

– Am mai scris şi eu poezie, ca fiecare român – că nu degeaba se zice că românul s-a născut poet (râde) – în adolescenţă. Mai bine zis, am încropit nişte versuri, dar m-am luat apoi cu altele şi am abandonat poezia. Până când, prin 1954, fiind în închisoare, am fost băgat la izolare cu unul dintre bunii mei prieteni, Traian Anderca. În sărbătorile comuniste, ca şi de Crăciun şi de Paşte, ne scoteau din celule pe cei mai recalcitranţi şi ne izolau, pentru a nu avea surprize neplăcute cu noi. Aşa s-a întâmplat şi atunci.

De data asta eram doi în celulă, cu lanţuri la picioare – iar peste câteva zile, ne-au pus şi cătuşe la mâini, dar asta e altă poveste. Nu ne mai văzusem de câţiva ani şi ne-am pus la curent cu ce ni s-a mai întâmplat, apoi am început să vorbim despre ce ne preocupă. El era un cititor pasionat de poezie, iar pe mine mă frământa de mult un poem al lui Blaga, „Ioan se sfâşie în pustie”. Îi ţineam minte numai începutul, care ajunsese ca un laitmotiv pentru mine, în momentele când aveam sufletul greu. Aş fi vrut să-mi reamintească cineva restul poeziei şi nu găseam pe nimeni care să o ştie. Nici Traian n-a ştiut-o. Abia după câţiva ani am învăţat-o, de la cineva, şi am scăpat de obsesia lui Elohim. (râde) „Unde eşti, Elohim?/ Lumea din manile tale-a zburat/ ca porumbul lui Noe./ Tu poate şi astăzi o mai aştepţi./ Unde eşti, Elohim?/ Umblăm tulburaţi şi fără de voie,/ printre stihiile nopţii te iscodim,/ sărutăm în pulbere steaua de sub călcâie/ şi-ntrebam de tine – Elohim!/ Vântul fără de somn îl oprim/ şi te-ncercăm cu nările,/ Elohim!/ Animale străine prin spaţii oprim/ şi le-ntrebăm de tine, Elohim!/ Până în cele din urmă margini privim,/ noi sfinţii, noi apele,/ noi tâlharii, noi pietrele,/ drumul întoarcerii nu-l mai ştim,/ Elohim, Elohim!”. (Elohim este un nume folosit în Vechiul Testament pentru Dumnezeu – n. red.)

Ei, în una din nopţile alea, când le ceream tuturor prin codul Morse să-mi spună despre Elohim, Traian zice: „Ce tot baţi pe la uşi străine, de ce nu te apuci tu să scrii, că ştiu că aveai niţel talent”. Şi atunci am făcut prima poezie în închisoare, intitulata „Prefacere”, pe care i-am recitat-o, victorios, a doua zi dimineaţă: „Am cerşit un timp lumina/ Pe la uşi străine,/ Neştiind că luna plină/ Prinsă-i toată-n mine.// La răspântiile vieţii/ Stăm cu mâna-ntinsă/ Şi mă miluiau drumeţii/ Cu lumina stinsă.// Când şi când, câte-o scânteie/ De-un nebun zvârlită,/ Îmi părea cale lactee,/ Mie dăruită.// Şi treceam aşa prin viaţă,/ Miluit de lume,/ Ca şi ea cătând prin ceaţă,/ Nu ştiu ce anume.// Dar odată, pe-nserate,/ Obosit de vise,/ Am găsit la lume toate/ Porţile închise.// Şi rămas în noapte-afară/ Fără lumânare,/ Am privit așa-ntr-o doară-n/ Mine ca în zare.// Şi am tresărit deodată/ Căci văzui că-n mine/ Bezna-i ciuruită toată// Şi mijesc lumine.// Am dat zgura la o parte/ Cu înfrigurare/ Şi-n străfundurile-mi moarte/ S-a iscat cântare.// Iar prin rana-mi sângerândă,/ Ca printr-o spărtură,/ A ţâşnit o rază blândă/ De lumină pură,// Ce-nveselindu-mă în toate,/ Mătăsoasă, moale,/ A dat vieţii mele plate/ Sensuri verticale.// De atunci fără-ncetare/ Luminez întruna,/ Nu fălos ca mândrul soare,/ Ci sfios ca luna.// Iar când malul se adună/ Şi-mi astupă vrana,/ Mă sleiesc ca pe-o fântână/ Adâncindu-mi rana.”

– Puşcăriile comuniste erau locuri de exterminare. Eraţi chinuiţi permanent de foame, de frig, de lipsa odihnei, de mizerie şi bătuţi des. Cum vă mai găseaţi tihna şi resurse pentru inspiraţii poetice?

– Tinereţea face minuni. Aveam fizic puternic, aveam, cel puţin la început, speranţa că nu vom rămâne mult timp închişi, găseam mereu rezerve de entuziasm în noi. Şi-apoi, repet, poezia era pentru noi precum rugăciunea sau cum e pentru un sportiv de performanţă antrenamentul – da, era un antrenament al minţii şi al sufletului, fără de care am fi înnebunit sau am fi murit. Pentru mine, unul, poezia a suplinit adesea rugăciunea. Acum am certitudinea că mi se şopteau aceste poezii de către Cineva. Pentru că nu-mi explic altfel cum mi-au venit unele versuri destul de reuşite – după părerea unor cunoscători. De exemplu, eram odată la o izolare pentru şapte zile. Şi după ce a închis gardianul uşa după mine am început să socotesc: 7 zile ori 24 de ore fac 168 de ore, de înmulţit cu 60 de minute, fac 10.080 de minute… Dar iată, mi-am spus, că de când am intrat aici a şi trecut o jumătate de oră. Atunci mi-a venit poezia „Zădărnicie”: „Rod din timp, mă roade timpul,/ Cerc un gând să surp Olimpul,/ Cu nesaţ un gând mă-ncearcă/ Şi lăuntric coace parcă. // Junghi o taină, surp un înger,/ Clocotesc, mă zbat, mă sânger,/ Sufletul mi se îndoaie/ Ca o creangă grea de ploaie…” şi aşa mai departe. E o poezie lungă…

– Înlocuiaţi rugăciunea cu poezia, pentru că vă era mai la îndemână sau pentru că simţeaţi că are ceva transcendent şi mistic în ea, care tot rugăciune era?

– Prin poezie parcă intram în legătură cu Dumnezeu mai uşor. Puteam să-mi exprim momentele de revoltă, de încântare, de îndoială… Prin rugăciune, trăiam evlavie şi credinţa. Dar aveam mult mai multe momente în care eram răscolit de revoltă şi deznădejde, decât de umilinţă şi împăcare. Într-un astfel de moment, s-a născut poezia „Îndoială”, după o întâlnire cu scriitorul Vasile Voiculescu. Fusesem mutat într-o altă cameră şi am căutat să văd cu cine mă învecinez, întrebând prin Morse în stânga şi-n dreapta. În celula de deasupra mi-a răspuns cineva, care mi-a spus că printre ei se afla şi Vasile Voiculescu. L-am rugat să-i transmită scriitorului salutările mele. Atunci, Voiculescu a ţinut să vorbească cu mine, dar nu ştia codul Morse.

Am folosit o altă metodă. Am pus o cană de tablă pe ţeava de calorifer şi vorbeam pe rând, iar când unul vorbea, celălalt punea urechea pe cana lui şi ne înţelegeam aproape ca şi cum am fi vorbit la telefon. M-a întrebat de unde îl cunosc. I-am spus că numai din scrierile sale şi i-am făcut câteva complimente pentru nuvelele fantastice. El era bolnav – de altfel, peste câteva zile a şi fost dus la infirmerie – şi mi s-a părut foarte, foarte descurajat. Omul acesta, un monument de credinţă, avea totuşi o îndoială. Şi atunci am conceput poezia „Îndoială”: „Mai este, Doamne, până-n Cer? Mai este/ Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?/ Sau poate tot n-a fost decât poveste/ Şi-am colbăit degeaba-atâta cale. // De-atâta vreme urc târâş, pe coate/ Şi-am smuls în cățărare-atâți luceferi/ Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate/ Doar cei prea-nalți să mai rămână teferi.// Şi-am risipit atâta suflet, Tată,/ În râvna mea neasemuit de mare/ Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată/ N-o să mai am ce-ţi pune la picioare.// L-am dat tribut la fiecare vamă,/ L-am aşternut pe fiecare treaptă,/ Şi-l risipesc-ntruna, dar mi-e teamă/ Că la sosire nimeni nu m-aşteaptă.// Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,/ Urc muntele cu-nchipuite crește;/ Din tot ce-am fost mai sunt o picătură./ Mai este, Doamne, până-n pisc, mai este?!”.

„Atât de dor îmi este câteodată/ De mângâieri, de galeşi ochi de faţă”

– Cum reuşeaţi să ţineţi minte atâtea versuri, unele scrise de alţii, altele proprii?

– Era, într-adevăr, o problemă. Şi de aceea, le transmiteam altora, pentru că, mai devreme sau mai târziu, se întorceau poeziile la autorii lor. Eu am reţinut cam o sută de poezii din cele peste două sute câte am făcut. Sunt cele care au apărut în volumul Peisaj lăuntric. La un moment dat, când deja aveam un bagaj serios de poezii proprii, am găsit într-o celulă alăturată un elev de liceu, cu o memorie foarte bună, care s-a oferit să-mi memoreze toate poeziile. Şi numai gândul că ele se află în mintea altcuiva la adăpost mi-a uşurat munca pentru alte poezii. Din păcate, acel elev a murit în închisoare. Oricum, când scriam, eram sub inspiraţie şi aveam o trăire care mă făcea să fac abstracţie de celelalte poezii.

– Existau momente anume care declanşau poezia?

– Da, aşa cum s-a întâmplat şi într-o noapte năprasnică de iarnă, la Aiud, când s-a petrecut un abuz asupra scriitorului Constantin Gane, cel cu „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”. Eram la izolare, în celule de beton neîncălzite, cu geamurile deschise larg, fără pat, fără nimic pe care să te aşezi. Un ger cumplit. Dacă te-ai fi culcat pe jos, ai fi murit. Aşa că trebuia să ne plimbăm continuu prin celulă. Iar la ora stingerii, când ni se baga un petec de pătura rară în celulă, luăm acea cârpă şi o puneam între umăr şi zid, pentru a ne mai odihni puţin, în picioare. Învăţasem să dormim în picioare, precum caii. Eu m-am obişnuit să dorm şi mergând, încă din anchetele de la Securitate, unde nu eram lăsaţi să dormim zile şi nopţi la rând. Făceam trei paşi până la uşă, mă întorceam automat şi făceam alţi trei paşi spre perete şi tot aşa, timp în care dormeam. Dar să revin la moş Gane. În timpul acela, eu mă rugam. Când i-a dat gardianul fleandura aceea de pătură, scriitorul s-a rugat să fie scos, că altfel va muri. La care gardianul i-a răspuns: „Mori în paştele mă-tii, că de aia te-am adus aici, să mori!”. Şi a închis uşa. Am început să batem toţi cu pumnii în uşile metalice şi să cerem să fie dus la infirmerie. Era un zgomot infernal. În 20 de minute, au venit mai mulţi caralii, în frunte cu ofiţerul politic şi colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul penitenciarului. Noi le-am cerut să vină procurorul să vadă cum suntem trataţi şi să-l scoată de acolo pe moş Gane. Colonelul Crăciun a stat puţin în cumpănă, s-o fi sfătuit cu ceilalţi, şi până la urmă a dat ordin să fie dus Constantin Gane la infirmerie. Apoi au plecat cu toţii şi s-a făcut iarăşi linişte. După vreo jumătate de oră, am încercat să-mi continui rugăciunea, dar am simţit că nu mă mai pot ruga, şi m-am pomenit zicând: „În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând”. N-am dormit toată noaptea, dar am scris poezia „În loc de rugăciune”. Suferinţa bătrânului Constantin Gane mă impresionase profund.

– Aţi scris şi poezii de dragoste în închisoare?

– Doar câteva, căci am fost arestat înainte să cunosc cu adevărat dragostea.

N-aveam experienţă. (Zâmbeşte amar.) Aveam o fată cu care vorbeam, dar după ce m-au condamnat la 20 de ani de temniţă, mi-am dat seama că nu o voi putea revedea şi am încercat s-o uit. Şi apoi erau alte trăiri care mă inundau în acel mediu. Totuşi, în poezia „Regrete”, arăt cam ce simţeam faţă de dragostele mele netrăite. „Atât de dor îmi este câteodată/ De mângâieri, de galeşi ochi de fată/ Cu pleoape moi şi tremurări în gene/ Sub cari se tolănesc priviri viclene;/ Şi-atât de obosit sunt de-așteptări,/ Mi-e buza arsă de nesărutări,/ Mă dor dorinţi ce-n mine-au putrezit,/ De nevibrări mi-e sufletu-mpietrit,/ Sunt cimitir de doruri ne-mplinite/ Şi de păcate nepăcătuite,/ De pofte moi care mustesc în mine/ Şi mă frământă ca pe orişicine/ Dar nu-şi găsesc izvorul să se-adape./ Mă dor priviri şi-amintiri mă dor,/ De ochii tăi adânci şi mari mi-e dor,/ M-aplec şi plâng peste trecutul meu/ Cu lacrami ce se varsă-n Dumnezeu”.

– Care poezie vă este mai dragă din toate cele pe care le-aţi scris?

– Toate îmi sunt dragi, pentru că sunt izvorâte din preaplinul de emoţii trăite atunci. Dar cred că le simt mai aproape pe cele de revoltă, căci aceea a fost starea care m-a dominat. Eram un tânăr nevinovat, care pătimea îngrozitor, şi nu puteam înţelege de ce şi cum îngăduie Dumnezeu aşa ceva. Eram revoltat şi pe lumea românească, pentru că era inertă şi nu se împotrivea unui regim ateu şi criminal.

(Claudiu Târziu – Revista Formula AS, numărul 1003 din ianuarie 2012)