”Deschideţi, deschideţi uşa, vine Împăratul Măririi!”

Celularul Securităţii Craiova de pe strada Pavlov era o părticică din complexul Securitate-Miliție construit recent, cu care se mândreau de câte ori aveau ocazia, atât anchetatorii cât şi şeful arestului. […]

Era în dimineaţa zilei de Paşti a anului 1960. După furia colectivizării şi valul arestărilor, o perioadă de relativă acalmie permitea atât victimelor cât şi călăilor să-şi sărbătorească Sfintele Paşti, fiecare în felul şi după posibilităţile lui. Oricât se îndepărtaseră unii de credinţă, obiceiurile pomenite din moşi-strămoşi, mai pe față, mai pe-ascuns, şi le păstrau.

Dacă pentru unii latura spirituală era neglijată, partea materială, adică petrecerea, cu mâncrare şi băutură din belşug, convenea de minune oricui. Se servise masa de dimineaţă şi o linişte desăvârşită plutea în celularul Securităţii Craiova. O lumină cât de cât mai vie intra prin gemuleţul mat al celulei, dând semnalul unei dimineţi însorite de primăvară. Fiecare, acolo, pe marginea patului, se ruga sau poate călătorea cu gândul spre cei de-acasă, spre anii de mult trecuţi ai capilăriei, răscolind amintiri dragi pierdute în tumultul anilor ce s-au scurs.

Într-o celulă strâmtă, fără alt mobilier decât paturile de fier suprapuse, trei femei stăteau pe marginea patului, aşa cum dicta regulametul. Trei femei în conflict cu statul marxist ne întâlniserăm aici pentru prima dată: stareţa Mânăstirii Tismana, o vajnică româncă dintr-unul din satele Olteniei şi o tânără ingineră chimistă. […]

Cea de-a treia locatară a celulei din Securitate era Maica Tatiana, stareţa Mânăstirii Tismana. Ctitoria lui Mircea cel Bătrân îşi plătea din nou tributul. În 1948-1949, când era lăcaş de călugări, stareţul Gherasim Iscu, participant la o formaţie de rezistență românească, fusese ridicat şi condamnat de Tribunalul Militar Craiova. N-a putut rezista regimului inuman din temniţele comuniste. Rămăşiţele lui pământeşti se odihnesc în cimitirul deţinuţilor de pe lângă penitenciarul de tuberculoşi Târgu Ocna. Tot acolo şi-au frânt zborul şi alte elemente de nădejde ale dreptei naţionaliste din Oltenia: studenţii Florea Popescu şi Gheorghe Miulescu.

Călugărițele fuseseră bine reprezentate în planificarea de arestări realizată de comunişti în 1958, 1960. Acuzată că a oferit hrană şi adăpost fugarilor şi luptătorilor anticomunişti din munţi, Maica Tatiana, ca stareţă, a fost supusă la o anchetă deosebit de dură, la presiuni, constrângeri şi şocuri de lungă durată, care împing spre limita de ruptură psihică şi firile cele mai tari. Biroul de anchetă condus de Toma Popescu îşi face cu prisosinţă datoria față de partid. În efectuarea anchetelor trecuse de mult faza începută în 1948 la Securitatea Craiova de cizmarul Constatin Oancă, cel care a inaugurat dinastia torţionarilor Olteniei. Declaraţiile de autoacuzare erau smulse printr-o tehnică de urgență, unde domina bătaia cu parul, cu ranga la tălpi, şocul electric, învârtitul pe fus. Acum există numeroase echipe de anchetă şcolarizate cu grijă. Aveau timp nelimitat la dispoziţie. Pare incredibil pentru cei care nu cunosc realitatea că au fost oameni care au trecut prin diverse faze de anchetă zeci de ani. În locul sălbaticei dezlănţuiri a cizmarului, se instalase cinismul intelectual şi cruzimea rece a lui Toma Popescu, care a făcut afirmaţia sadică: „Noi nu ne mânjim cu sângele vostru, vă aducem în situaţia să vă omorâţi singuri!”.

O anchetă prelungită ducea, mai ales la femei, la dezechilibru psihic. Au fost destule cazuri când cei care au trecut pe acolo nu şi-au putut regăsi echilibrul pierdut. Nu se terminase bine investigarea delictelor politice, când a survenit o nouă problemă. Unde este aurul mânăstirii? Singurul care era îndreptăţit să stăpânească metalul preţios era statul, partidul. Orice deţinător al unui gram de aur era infractor de drept comun. Specialiştii miliţiei care se ocupau de această problemă au venit în ajutorul colegilor de la Securitate. Anchete lungi, ziua şi noaptea, confruntări cu Maica Nicodema, care era şi ea arestată, deplasări la mânăstire pentru percheziţii şi săpături, toate o afectaseră adânc pe biata femeie. Colegele de celulă o înconjuram discret cu dragoste şi înţelegere, căutând să nu o lăsăm pradă deznădejdii. În astfel de împrejurări, un cuvânt bun, sentimentul că nu eşti singur, părăsit, abandonat în braţele unor forţe neîndurătoare, că alături de tine bate o inimă de forţe, contează enorm.

Săptămâna patimilor fusese pentru ea o săptămână de supliciu, de groaznică solicitare. Avea momente când vorbea tare, singură. În dimineaţa zilei de Paşti a părut a fi mai liniştită. Supraveghetorii arestului erau la datorie. La intervale regulate, ridicau apărătoarele de la vizoare ca să se încredinţeze că în celulă nu se pune nimic la cale, nu se petrece nimic suspect.

În liniştea şi pacea acelei dimineţi sfinte, deodată, ca împinsă de un resort, fără să mai dea nici o explicaţie, Maica Tatiana alergă spre uşă şi începu să lovească cu pumnii strigând cât o ţineau puterile:

– Deschideţi, deschideţi uşa, vine Împăratul Măririi! Deschideţi până mai aveţi timp, că altfel va fi vai de voi!

O priveam uimite, neputincioase. Blocate parcă de imperativul chemării ei, aşteptam speriate reacţia personalului de pază. Cunoşteam destule cazuri de femei brutalizate. Nu trecuse mult timp de când țărăncile, care se opuseseră colectivizării şi săriseră să apare pământul cu cobiliţa, fuseseră pur şi simplu sfărâmate în bătaie în beciurile Securităţii.

Maica Tatiana continua să bată cu pumnii în uşă repetând chemarea. Se deschide vizeta şi caraliul de serviciu se uită nedumerit spre noi. I -am răspuns ridicând din umeri. Maica Tatiana încercă să-l lămurească repetând ordinul divin. Caraliul neştiind ce să facă, închide repede vizeta. După scurt timp, pe sală se aude zgomot de paşi şi zvon de glasuri. Se trag zăvoarele şi uşa se deschide. În prag apare ofiţerul de serviciu pe unitate. Era cunoscut ca un om ponderat. Poate aceasta îi era firea, poate acesta era rolul pe care trebuia să-l joace; al intervenţiei conciliante pentru realizarea unei strategii de lucru. La deschiderea uşii, Maica Tatiana se linişteşte şi-i întâmpină cu „Hristos a înviat! „. Ofiţerul priveşte întrebător spre noi, care aşteptam speriate urmările. O vor târî sub duşul rece? O vor pune în cămaşa de forţă? O vor snopi în bătaie?…

Ofiţerul pune mâna la cap în semn că a luat-o razna şi o lasă să iasă pe culoar înconjurată de grupul de caralii. Uşa se închide şi noi rămânem cu urechile ciulite să prindem o informaţie, dincolo de raza vizuală. Încercăm să facem o rugăciune… Linişte!… Apoi, deodată, de undeva nu departe, probabil din boxa unde se scotea la aer, se aude glasul puternic, plin, al Maicii Tatiana cântând: „Hristos a înviat!”. Melodia pătrunde dincolo de ziduri şi zăbrele, topind atmosfera sumbră a celularului într-o cerească binecuvântare. L-a repetat de trei ori aşa ca la Mânăstire în ziua de Paşti de a răsunat Securitatea.

După scurt timp, au dus-o în celulă, liniştită, cu faţa luminoasă. Din ochi îi dispăruse deşertul animalului prins în capcană. Groaza anchetei care nu se mai termina, teama care nu o lăsa să doarmă până spre miezul nopţii, când era chemată la achetă, cutele amărăciunii, amprenta deznădejdii dispăruseră. Ofiţerul a chibzuit câteva minute şi a făcut semn plutonierului. Uşa s-a închis şi zăvoarele au fost trase. Stareţa s-a aşezat pe marginea patului. Chipul îi radia de mulţumire. Plutea în altă lume. Nu mai era în celula Securităţii.

După câtva timp, când ne-am privit nu ne-am mai putut stăpâni lacrimile. Ne-am îmbrățişat doar din priviri, căci omul Securităţii supraveghea continuu camera prin vizor. După un timp a lăsat să cadă uşor apărătoarea metalică şi a trecut mai departe.

Urmarea nu se va lăsa aşteptată. Securitatea nu va întârzia să-şi plătească poliţa cuvenită. Şi totuşi, Maica Tatiana va supravieţui. Într-o zi va reveni la mânăstire, unde îşi va încheia în linişte viaţa.

Cu ochii minţii revăd peste ani chipul zâmbitor al Maicii Tatiana, care m-a învăţat meditaţia pe care o făcea în fiecare dimineaţă când se trezea din somn: „Azi voi fi silitoare, credinţa mea e tare. Voi reuşi în toate. Calmul, seninătatea, voioşia sălăşluiesc în mine. Armonia divină cuprinde fiinţa mea şi în numele Tău, Doamne, voi săvârşi tot mai mult bine!”

Dimineţi liniştite, dimineţi apăsătoare peste care plutea aripa întunecată a deznădejdii; repetam meditaţia învăţată de la Maica Tatiana şi simţeam cum prind putere, cum îmi regăsesc echilibrul şi liniştea sufletească.

„Mare şi minunat, eşti Tu Doamne! Multe şi nepătrunse sunt căile Tale!”.

(Viorica Stănulețiu Călinescu – Lacrima prigoanei. Din lupta legionarelor românce, Vol. I, ediția a II-a, ediție îngrijită de Laurențiu Sile Iordache, Editura Sânziana, București, 2009)