Desfiinţarea coloniei. Reîntoarcerea în închisoare
Abia intram în primăvară, dezgropasem via, făcusem tăierile şi legatul. Cei doi gardieni, deveniţi prin noua formulă miliţieni, Rusu şi Avram, ne-au prevenit să lichidăm cu gospodăria pentru că vom fi duşi la Aiud.
Am tăiat ce mai rămăsese viu: doi porci, câţiva miei şi păsările, şi am distribuit carnea pe cap de om. Spre sfârşitul lui Aprilie 1948, 10-12 miliţieni tineri, proaspăt şcoliţi în spirit marxist, au venit să preia organizarea coloniei din mâinile noastre, precum şi toate bunurile materiale. Dar bunuri materiale în afară de puţină făină şi cartofi, n-au mai găsit. Cu comanda coloniei şi organizarea muncii nu ştiau cum să procedeze. Dimineaţa ne scoteau în careu şi dădeau comanda:
– Plecaţi la muncă!
– Unde?
– Cum unde? La muncă!
– Cine dintre noi?
– Voi toţi! Cum cine?
Şedeam pe loc şi ne uitam la ei.
– Nu vreţi să munciţi?
– Ba da, domnule miliţian, dar arătaţi-ne locul şi ce trebuie să facem acolo, câţi oameni sunt necesari pentru lucrare, dacă e timpul potrivit pentru acea lucrare.
– Da’ voi cum făceaţi?
– Noi făceam cum ştiam, că noi răspundeam. Dar acum dumneavoastră conduceţi şi dumneavoastră veţi răspunde de rezultatul lucrărilor. Nouă ne-aţi luat acest drept de organizare şi conducere a coloniei!
S-au sfătuit între ei. Rusu şi Avram n-au vrut să ia parte la consfătuire. Văzând că nu găsesc soluţia să ne pună sub ascultarea lor, au încercat să atragă câţiva dintre noi. S-au adresat taman lui Valeriu Gafencu. Privind compătimitor, i-a răspuns miliţianului:
– Eu mă rog lui Dumnezeu să te ierte pentru păcatul acesta. Dar să ştii că nu te iartă dacă nu te spovedeşti şi nu te împărtăşeşti!
S-au întors la Aiud şi au raportat că nu vrem să muncim. În 4 Mai 1948 au sosit două carosate mari, am fost îmbarcaţi şi expediaţi la Aiud. Prin sat, lumea ieşea la porţi şi plângea:
– Dumnezeu să vă ajute şi să vă apere!
Gesticulam în semn de rămas bun. Miliţienii porunceau ameninţător:
– Lasă mâna jos!
La Aiud am fost cazaţi la Secţia I şi a II-a. Am găsit Bisericile profanate, mobilierul devastat; totuşi uşile erau lăsate deschise. În timpul zilei, fiind liberi în curtea interioară, intram în Biserică şi ne rugam.
De câte ori ne rugam în Biserică, la 9-10 dimineaţa sau la 3-4 după-amiaza, apăreau în uşă doi criminali de război. Unul era generalul Topor, celălalt generalul Macici. Se sprijineau de uşorul intrării, privindu-ne inexpresiv cum îngenuncheam şi ne rugam. N-au trecut pragul niciodată, nici nu i-am văzut închinându-se; şedeau încremeniţi, cu o mirare neînţeleasă. De obicei citeam câte un acatist sau o catismă din Psaltire. Când ieşeam ne priveau cu aceleaşi figuri inexpresive şi plecau fără să vorbească între ei, fără să ne întrebe ceva. N-am înţeles prezenţa lor în uşa Bisericii în timpul rugăciunii noastre. Mai târziu am început să înţeleg, aducându-mi aminte de incidentul de la Susai.
Oamenii aceştia, mari comandanţi de armate în lupta împotriva comunismului, nu îndrăzneau acum, după ce pierduseră bătălia şi fuseseră condamnaţi, să vină în faţa lui Dumnezeu cu inimă smerită, mărturisindu-şi nevrednicia. Profanarea osemintelor eroilor din războiul de la 1916-18, la Susai, le anula calitatea de luptători în numele Crucii şi al idealului neamurilor. În postura de comandant se erijaseră fără investitura spirituală, mistică, de continuatori ai mărturisirilor de credinţă în Hristos şi apărători ai demnităţii naţionale româneşti. Blestemul eroilor batjocoriţi apăsa asupra sufletelor lor.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Abecedar duhovnicesc pentru un frate de cruce, ediția a II-a, Editura Antim, București, 2002, pp. 172-174)