Despre deținuții politici ai regimului trecut – interviu cu jurnalista Cristina Pușcaș
Istoria este acea bucățică a vieții noastre, fie ea individuală sau ca popor, care pentru unii e de interes, iar pentru alții necunoscută.
Regimul comunist a lăsat în urmă, pe lângă lipsurile materiale, o pată roșie pe harta țării noastră. Acel roșu intens este chiar sângele deținuților politici asupriți pentru „îndrăzneala” lor sinceră.
Unul dintre militanții pentru valorificarea trăirilor și adevărului din spatele gratiilor închisorilor comuniste este jurnalista Cristina Liana Pușcaș, actualmente și vicepreședinte al Asociaţiei „Cei 40 de Mucenici”.
Pentru voi, Evenimente Oradea a pregătit un interviu, în rândurile de mai jos.
Laura Luțai.: De unde a pornit ideea de a expune în Cetatea Oradea?
Cristina Pușcaș: În septembrie 2013 mi-am susţinut public lucrarea de doctorat care avea ca temă Penitenciarul Oradea în perioada comunistă (1945 – 1977). A urmat în martie 2014 publicarea volumului „Iadul roşu în oraşul de pe Criş. Penitenciarul Oradea în perioada comunistă (1945-1977)” situaţie în care, deşi s-a bucurat de o reală apreciere, mi s-a părut că mesajul nu a ajuns în toate mediile, în special la urechile tinerilor. Am realizat că această istorie însângerată a represiunii din zona Bihorului nu poate să rămână doar în paginile unei cărţi care, din păcate, nu au fost citite nici de cei care au primit gratis volumul, ci toate aceste informaţii dureroase trebuie să iasă într-un spaţiu public mult mai larg. Astfel am gândit un proiect de a disemina adevărul istoric în rândul studenţilor şi elevilor, pregătind prelegeri în licee sau sălile de curs. Însă interesul şi deschiderea profesorilor orădeni de istorie din licee şi facultăţile a fost minimă. Atunci am gândit o altă variantă, a unui spaţiu, unde tinerii interasaţi, fără a mai depinde de bunăvoinţa profesorilor lor, să poată accede neîngrădit. Anul trecut am propus celor care se ocupau de reabilitarea Cetăţii din Oradea să-mi încredinţeze un spaţiu unde să amenajez un muzeu dedicat represiunii şi rezistenţei din Bihor. Cetatea Oradea se pretează la o astfel de funcţiune în condiţiile în care, după cel de-al Doilea Război Mondial, între zidurile sale medievale s-a amenajat un lagăr de tranzit unde au fost încarceraţi etnicii germani, dar şi primii duşmani ai poporului. Cetatea Oradea a fost unul dintre centrele de represiune ale Bihorului, alături de sediile de securitate, respectiv Penitenciarul Oradea.
L.L.: Şi cine eşti tu în această poveste?
C.P.: O infimă părticică. Amenajarea unui spaţiu memorial presupune multe cunoştinţe muzeografice, dar şi experienţă. Fiind doar doctor în istorie, fără să fi avut vreun proiect asemănător, am înţeles care îmi sunt limitele şi am apelat la specialişti. Mi-au venit în ajutor directorul executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, Alin Mureşan, un orădean, respectiv colega lui, expert muzeograf, dr. Irina Hasnaș. Cei doi s-au deplasat, în septembrie 2015, la Oradea, au „inventariat” fiecare centimetru din acest spaţiu generos, format din cele zece încăperi ale subsolului K, din Cetatea Oradea şi, împreună, am încercat să încropim un proiect. Din păcate, resursele financiare au fost mai mult decât limitate. Pe 21 decembrie 2015, alături de Alin Mureşan am deschis acest spaţiu expoziţional, cu două expoziţii, una dedicată represiunii şi rezistenţei în Bihor, iar cea de a doua poartă denumirea de „Memoria suferinţei”.
L.L.: Și aici, te rog, povestește despre Rezistență și represiune, despre lucrările tale
C.P.: Spaţiul încredinţat pentru amenajarea memorialului dedicat represiunii din Bihor are o arhitectură aparte, sunt pereţi de cărămidă, la subsol, iar umezeala de aici aminteşte de celule din închisorile comuniste. Foştii deţinuţi politici recunosc asemănarea acestui perimetru cu închisoarea de la Jilava.
Sunt zece celule care, fiecare, potrivit proiectului, vor avea o destinaţie aparte: prezentarea contextului general; centrele de detenţie: Cetatea Oradea, Securitatea Oradea, Penitenciarul Oradea; o cameră va fi alocată preoţilor bihoreni, alta femeilor care au trecut prin Penitenciarul Oradea, organizaţiilor anticomuniste, elevilor, colectivizării etc. Momentan sunt amenajate doar patru din cele zece celule.
L.L.: Ce găseşte vizitatorul în subsolurile Cetăţii? Ce trăieşte el acolo?
C.P.: Cei care păşesc în acest subsol încărcat de istorie rămân, în primul rând, marcaţi de atmosfera pe care am reuşit să o oferim, prin această arhitectură specifică a spaţiului. Aceşti pereţi de cărămidă, care emană umezeală, te înfioară, te pătrund. Am recreat inclusiv atmosfera glacială a celulei de pedeapsă, „Neagra”, acolo unde într-un perimetru de 2 mp, fără lumină, fără fereastră, fără bec, cu apa curgând pe pereţi, erau introduşi deţinuţii politici care se abăteau de la regulamentul carcerei: fie vorbeau între ei, fie cântau, fie se descoperea asupra lor un ac etc. În acest perimetru de pedeapsă nu era nimic, dimineaţa la 6.00, când se dădea trezirea, patul era scos afară, iar abia pe la ora 20.00, i se aducea pedepsitului salteaua înapoi. În rest, întreaga zi, deţinutul trebuia să stea în picioare sau pe betonul umed. În primele trei zile de pedeapsă nu primea mâncare.
De asemenea, prin grija doamnei Ana Blandiana şi cu ajutorul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet am încercat să amenajăm o celulă, folosindu-ne de zeghea unui bărbat şi de o femeie.
O altă celulă aminteşte de anchetele de la Securitatea Oradea. Prin grija unui fost deţinut politic din Ploieşti, Alexandru Pantea, ne-a parvenit o maşină de scris, a unui prieten deţinut, Miere.
O altă celulă găzduieşte portretele luptătorilor bihoreni, cei care şi-au jertif tinereţea în temniţele Gulagului românesc, îndurând calvarul şi torturile la care regimul comunist i-a supus în încercarea de a-i transforma în cetăţeni obedienţi partidului.
În timp, şi celelalte încăperi vor trebui să fie mobiliate. Momentan e greu, în lipsă de orice fonduri şi sprijin de la autorităţile locale.
L.L.: Dar Cetatea înseamnă pentru mulţi locul în care mergi să te relaxezi. Cu asemenea poveşti, relaxarea e dată uitării. Totuşi, oamenii merg să te asculte și să ia aminte.
C.P.: Istoria locală este prea puţin promovată în şcoli. Nici istoria naţională nu se bucură de un sprijin mai consistent, dacă cei din Guvern propun o oră de istorie pe săptămână. Sunt adulţi în Oradea care trec pe lângă clădirea Securităţii, de pe strada Republicii, dincolo de Liceul CFR şi nu ştiu ce orori s-au petrecut aici. Prea puţini concetăţeni cunosc ce umililinţe au îndurat deţinuţii politici încarceraţi între zidurile Penitenciarului Oradea. Toate aceste adevături dureroase trebuie să iasă la lumină. Din lipsa unei promovări eficiente a proiectului, unii ajung întâmplător în acest spaţiu, dar nimeni nu regretă după ce le sunt prezentate poveştile îndurerate ale deţinuţilor politici bihoreni. Alţii – elevi, studenţi – fără a fi îndrumaţi, după cum spuneam, de profesorii lor de istorie, vin pentru simplul fapt că doresc să cunoască această istorie însângerată a Bihorului. Iar alţii vin pentru că au avut în familie foşti deţinuţi politici, au trăit în teroarea anchetelor şi urmăririlor şi vin, pur şi simplu, să îşi exprime recunoştinţa că cineva încearcă să scoată din tenebrele istoriei adevărul.
L.L.: Eşti printre puţinii tineri care vor să îi înveţe pe orădeni istoria oraşului lor, de-a dreptul partea urâtă a ei. Cum reuşesti să îi atragi pe oameni? Cum stai cu promovarea?
C.P.: Din păcate, administratorii Cetăţii, în subordinea căreia funcţionează acest spaţiu memorial, prea puţin au înţeles necesitatea de a ghida vizitatorii către acest punct sau altele funcţionale. Nu există marcaje care să îndrume paşii vizitatorilor către acest muzeu, nu este un portar care măcar să-i ajute pe vizitatori să se descurce în acest labirint. Iar în ce priveşte promovarea … e şi mai grav. Ceea ce ne rămâne este să ne folosim de canalele media, de prieteni, de reţelele de socializare, care sunt singurele mijloace care ne pot ajuta în această nevoie acută de a promova un proiect important pentru Oradea, dar şi pentru România. În acest moment, nu mai există în România un muzeu susţinut de stat privind perioada comunistă. Există iniţiative private, gen Sighet, dar ele sunt iniţiative private. Autorităţile locale, instituţiile statului, în cei 26 de ani de la aşa-zisă libertate, nu au găsit că este oportun să susţină astfel de proiecte.
L.L.: Ce alte planuri ai?
C.P.: Primul răspuns pe care îmi vine să-l dau, în acest moment, la această întrebare este: NIMIC. Acesta este reacţia pe care o am la deznădejdea care m-a cuprins la aflarea veştii că trebuie să achit peste 500 de lei pe lună Primăriei Oradea dacă doresc, ca ONG, să amenajez pentru comunitatea locală, în Cetatea Oradea, un centru de cercetare pe tema represiunii comuniste în Bihor. Cele două asociaţii care se ocupă cu această tematică, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România Filiala Bihor şi Asociaţia „Cei 40 de Mucenici”, au participat la un un concurs pentru atribuirea unui spaţiu în Corpul I. Am fi dorit să amenajăm aici un spaţiu care să găzduiască o bibliotecă cu volume, memorii, cărţi privind represiunea comunistă, să punem la dispoziţia elevilor, studenţilor, cercetătorilor, iubitorilor de istorie dosarele de anchetă instrumentate de Securitate privind foştii deţinuţi din Bihor, am fi dorit să avem un centru de istorie unde să promovăm istoria orală, unde să găzduim întâlniri, dezbateri etc. Sunt activităţi pe care le-am fi derulat gratis, în folosul comunităţii, activităţi pe care, altfel, funcţionarii Primăriei Oradea nu au cum să le desfăşoare. Însă, săptămâna aceasta, am fost înştiinţaţi că, dacă vrem să facem muncă voluntară, trebuie să mai şi plătim, adică să achităm pe lună, peste 500 de lei, contravaloarea utilităţilor aferente spaţiului de 30 mp care ne-ar fi revenit în Corpul I. Aceşti bani, evident că nu îi avem. Eu nu încasez bani la lansările de cărţi, la conferinţele pe care le organizez, nu tai bilete când vorbesc oamenilor la muzeu. Cultura trebuie să aibă şi o componentă de gratuitate. Dacă vrem să avem un popor educat, aceşti oameni trebuie ajutaţi să se apropie de cultură, de istorie, de adevăr. Când 10 lei sunt banii pe 3-4 zile pe o pâine, e greu să vii să ceri oamenilor să-i dea pentru a participa la o lansare de carte sau o conferinţă. În aceste condiţii vom renunţa la atribuirea acestui spaţiu, Cetatea rămând mai goală cu o activitate importantă pentru întreaga comunitate orădeană.
În altă ordine de idei, e greu să abandonezi lupta. Aşa că în perioada 17 – 20 Martie, la Oradea, se va desfăşura cel de-al III workshop „Pledoarie pentru muzee ale comunismului în România”, la iniţiativa Institutului de Investigare a Crimelor Comunimului şi Memoriei Exilului Românesc. Va fi prezent directorul general al IICCMER, Radu Preda, însoţit de directorul executiv, Alin Mureşan, iar de la Budapesta va fi prezent Márton Békés, directorul de cercetare de la Terror Haza. Pentru Oradea este o adevărată onoare să fie gazda acestui prestigios eveniment, rămâne de văzut cât de mult vor conştientiza şi reprezentanţii locali importanţa continuării amenajării memorialului de la Cetate sau a altor proiecte similare.
(Laura Luțai – Evenimente Oradea, ediția electronică din 6 martie 2016)