Despre patrafirul ascuns

Am suferit trei perioade de detentie. In prima, 1942 – 1943, la Pitesti, aveam viata „frumoasa”: puteam citi carti, Biblia, exista si o capela. Slujba invierii a fost savarsita de catre preotul inchisorii, intr-o camera capela. In a doua detentie, primul Pasti a fost la Jilava, la Reduit, camera 9 – 12. Era in primavara lui 1949. Si atunci, chiar daca era o perioada mai aspra, circula Noul Testament. Eram student la Facultatea de Stiinte, sectia Geografie. La inceput am putut rezista si datorita puternicei influente duhovnicesti a parintelui Toma Chiricuta, de la biserica Zlatari. Acesta punea mare accent pe inviere, de aceea in inchisoare m-am aplecat mai mult asupra acestei invataturi de capatai. Eram cu doi preoti in detentie: unul macedonean, Nicolae Levu, celalalt moldovean, ortodocsi amandoi.

De altfel, in cei 12 ani cat am fost inchis, peste tot am intalnit numai preoti ortodocsi – si , acestia foarte multi. Unitii fusesera izolati la Sighet. La Jilava, in 1949, administratia ne-a dat la masa de pranz, de Pasti un hardau cu o zeama de coji de cartofi cu nisip. „Na, banditilor, sa simtiti si voi ca e Pasti!” Totusi, bucurie curata a fost atunci pentru ca, nu stiu cum, dar cineva a gasit, intr-un coltisor… urme de coji de oua rosii. De la vreun gardian, probabil. Era bucurie mare pentru ca faceam legatura in felul acesta cu sarbatoarea de „afara”… in a doua jumatate a anului 1949 am fost mutati la Pitesti. Se faceau trierile: studentii – la Pitesti, intelectualii – la Aiud, muncitorii – la Gherla; elevii – la Targsor, femeile la Mislea si Miercurea Ciuc. Auzisem lucruri frumoase…

Ca o sa ne lase sa invatam, ca partidul comunist o sa ne lase liberi. Am nimerit acolo si cu niste medicinisti din Cluj. Eu aveam niste probleme cu piciorul, T.B.C. la genunchi. Am stat, in ciuda restrictiilor, intins pe pat, dar m-a vazut un gardian, m-a luat si m-a dus la „casimca” – un subsol intunecos si mizer. Dupa o jumatate de ora, ma pomenesc cu Ghita Calciu cu mine. El era pe atunci student medicinist si protestase in favoarea mea.

Mai catre toamna am inceput sa pricepem ce ni se pregatea. Groaza incepuse sa ni se cuibareasca in inimi, se auzeau zgomote, urlete. In decembrie sau chiar mai inainte a inceput reeducarea noastra. Pe mine m-a ajutat Dumnezeu caci din cauzatuberculozei, la sfarsitul lunii mai, m-au mutat la Targu-Ocna. De Pasti, insa, la Pitesti, dupa o perioada cumplita de infometare, ne-au dat o mancare consistenta, doua trei feluri, arpacas gros, cu urme de slanina. Oamenii, saracii, s-au repezit. Nu-mi amintesc sa fi avut vreun necaz, dar foarte multi au avut dezinterie.

Special o facusera. Asa… deci a dat Dumnezeu sa fiu scos de la Pitesti. Inainte de Targu-Ocna, inchisoare-sanatoriu, in fapt loc unde erau adunati detinutii grav bolnavi de tuberculoza, ca sa moara, am trecut cu mare teama de o noua triere, la Vacaresti. Daca ne intorc la Pitesti? – ne intrebam speriati. Intelesesem ca acolo era ceva cu bataie, pentru a ne distruge. Mi-aduc aminte ca, intr-o noapte, m-am adunat in mine si am lasat totul in voia lui Dumnezeu. A urmat o mare linistire. La scurt timp am fost mutat, impreuna cu altii, la Targu-Ocna. Daca ma intorceam la Pitesti Dumnezeu stie cum ieseam! De aia nici nu indraznesti   sa-i judeci, au trecut oamenii prin niste greutati de neimaginat.

De neinteles ce au putut sa le faca, ce chinuri au putut sa indure unii. Ma mir cum au scapat, o, Doamne! Asa…intr-o seara am ajuns la Targu-Ocna – era o seara de primavara, cu miros de tei, luna pe cer. Ne asteptau niste indieni batranei, din garda veche, cu niste pusti d-alea mari. Noi, repede, invatati cu „banditule misca!”, cu inghionteli… Unul din ei ne-a zis: „Stati, taica, mai incet…” Cand am auzit cuvantul asta taica nu nea venit sa credem. Am vazut apoi o cladire luminata. Ne-au dus intr-o camera unde erau opt paturi, cu saltea! La Pitesti sau la Jilava aveam priciuri suprapuse, cate doua-trei, fiind noi cu mult mai mult peste limita normala. Aici ferestrele erau fara obloane, un WC intr-o camera alaturata. Era… fericire! A doua zi am ramas inmarmuriti. Ne-au scos in curte, de neimaginat, sa ne intalnim cu ceilalti! Iarba pe jos, ne-am tavalit, era ceva grozav. N-a fost, bineinteles, tot timpul asa. Cu medicamentele am stat cel mai prost. Ofiterul politic conditiona tratamentul de primirea de a fi turnator. Si, o, doamne, cativa au cazut… Mi-aduc aminte ca, o data, patrunzand la noi niste streptomicina, un ardelean i-a dat-o lui Valeriu Gafencu, grav bolnav, insa acesta i-a dat-o pastorului Richard Wurmbrand. Cu timpul multi slabiti si grav bolnavi au inceput sa moara. La un moment dat a fost strecurata o Sfanta Scriptura. S-au invatat texte pe de rost.

La Targu Ocna, langa inchisoare, se afla Dealul Magura, unde era o manastire. In fiecare duminica auzeam clopotele. In Saptamana Mare, in Vinerea Mare si de Pasti, lumea urca la Schit. Se auzeau cantari, puteam vedea luminile lumanarilor purtate de credinciosi pe serpentina. Asta insemna enorm pentru noi. Stiam ca mai este cineva intr-o biserica, cineva care se roaga pentru noi.

A fost un episod inainte de Pasti care ne-a tulburat: in cladirea veche a inchisorii fusese o capela, dezafectata acum. Dadusera crucea jos si adusesera la noi, pe sectii, imbracaminte, vesminte preotesti, pentru a le folosi drept carpe de sters pe jos. Doamne, cand ne-am dat seama, le-am ascuns pe unde am putut. Prin crapaturile zidurilor, prin hainele noastre. Eu am pus mana pe un patrafir si l-am cusut in captuseala paltonului. La Targu Ocna, data fiind iminenta mortii, ne lasau sa ne invelim si cu hainele noastre. Ei, l-am ascuns eu si, peste cativa ani, am reusit sa-l scot afara. De multe ori mi-am pus intrebarea: o fi vreo legatura intre patrafirul acesta si faptul ca am lasat peste ani Geografia si m-am dus la Teologie? La inchisoare, avand printre noi si preoti detinuti, am avut posibilitatea sa ne spovedim si sa ne impartasim. Ca in catacombe, pe ascuns, mergeam intr-un coltisor, ne marturiseam din mers de cele mai multe ori si prindeam momentul cand sa primim firimitura de impartasanie… Ehei, au murit foarte multi acolo… Nu a fost insa unul care sa moara fara sa fie impartasit.

(Pr. Constantin Voicescu)