Destinul profesorului de istorie bisericească Ioan Lupaș în epoca totalitarismului comunist
”Este arestat în 1950 de Securitate și dus, cu sacul în cap (la 70 de ani!)
spre o direcție necunoscută pentru mama și toți cei din familie.”
Peste anii de bătrânețe ai savantului și peste membrii familiei sale s-au abătut urgiile ciumei roșii. Prin bunăvoința fiicei reputatului istoric și professor, d-na Marina Vlasiu-Lupaș, istoric (medievist), fost profesor în învățământul secundar, arhivistă și cercetător științific principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” din București, aflăm mărturii, mai ales despre patimile tatălui său.
Toader Buculei: Ca istoric al evului mediu românesc, îndeosebi al Transilvaniei, Ioan Lupaș – tatăl dumneavoastră – a lăsat o operă vastă, deosebit de valoroasă. Ne-ar interesa, stimată doamnă profesoară, pentru început, să ne spuneți ceva despre munca lui de documentare, cercetare și elaborare de lucrări științifice.
Marina Vlasiu-Lupaș: Cercetarea izvoarelor documentare a constituit o condiție de prim ordin pentru istoricul Ioan Lupaș, în elaborarea lucrărilor sale.
După studii liceale urmate la Liceul de stat maghiar din Sibiu, continuate apoi, la Liceul confesional român „Andrei Șaguna” din Brașov, clasificându-se primul la examenul de bacalaureat luat în primăvara anului 1900, Ioan Lupaș și-a continuat studiile universitare la Budapesta, între anii 1900-1904. Student la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității budapestane, Ioan Lupaș a început încă din acei ani, cercetări în arhive și biblioteci de renume, ca cele din Sibiu, Brașov, Budapesta, Berlin și Viena, fără să ignore modeste arhive bisericești sau hrisoave, aparent nesemnificative, păstrate în sipete prin casele țăranilor.
Rezultatele acestor cercetări s-au concretizat nu numai în lucrări de interpretare sau de sinteză, ci și în publicații de documente ca de pildă: Contribuțiuni la istoria românilor ardeleni, 1780-1792 (1915); Însemnări de prin școalele și bisericile moților (1936); Documente istorice privitoare la moșiile brâncovenești din Transilvania și Oltenia (1914); Documente istorice transilvane, vol. I, 1599-1699 (1940); Contribuțiuni documentare la istoria satelor transilvănene (1943).
De o sobrietate exemplară, zilele de lucru și le petrecea în biroul său și în biblioteca Institutului de Istorie Națională „Regele Ferdinand I” al cărui codirector, alături de Alexandru Lapedatu, era. În perioada interbelică, în calitate de profesor de istorie la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din Cluj, și-a concentrat – în mare măsură – atenția asupra instituției voievodatului transilvan și asupra contactului neîntrerupt pe plan economic, social, politic și cultural între cele trei țări: Țara Românească, Moldova și Transilvania. Vom aminti aici doar studiul Realități istorice în voievodatul Transilvaniei din secolele XII -XVI (1937) și sinteza Istoria Unirii românilor (1937). A desfășurat o amplă activitate și în calitate de președinte al Secției istorice a Astrei.
T.B.: Ilustrul istoric s-a dovedit a fi un mare patriot, dovadă rolul jucat, alături de alți fruntași ai luptei naționale din Transilvania, la înfăptuirea actului memorabil de la 1 Decembrie 1918. Ne puteți concretiza principalele momente ale activității sale pentru realizarea idealului național?
M.V.L.: Plecarea lui Ioan Lupaș de la liceul din Sibiu la liceul brașovean n-a fost întâmplătoare. La începutul anului 1899, jigniți în sentimentele lor naționale de lipsa de tact a unui profesor de istorie (Tompa Arpad) „octavianii” români ai liceului de stat din Sibiu, în frunte cu Goga și Lupaș au trecut, cum am mai spus, la Liceul Românesc din Brașov. Atât Goga cât și Lupaș originari dintr-o regiune curat românească, Goga din Rășinari și Lupaș din Săliște, studiind câțiva ani în orașul Astrei și al Mitropoliei ortodoxe, la Brașov au avut privilegiul de a avea profesori de înaltă ținută pedagogică și nu numai, cum au fost : Iosif Blaga, Vasile Goldiș, sau Virgil Onițiu. Aici, tinerii veniți de la Sibiu au avut prilejul de a cunoaște mai de aproape istoria și literature română, valorile românești în genere și problemele care îi frământau pe români.
Ca student la Budapesta, Ioan Lupaș participă activ la ședințele Societății studențești „Petru Maior” și împreună cu O. Goga, O. Tăslăoanu, A. P. Bănuț, Al. Ciura și alții, este unul din întemeietorii revistei Luceafărul, la care vor colabora și scriitorii de peste munți.
Numit profesor la Institutul Andreean din Sibiu în 1905, Ioan Lupaș își inaugurează cursurile cu prelegerea Despre originea românilor. Tema și argumentarea tânărului profesor nefiind pe placul oficialității, publicarea acestei lecții în coloanele Telegrafului Român a fost oprită, iar autorul fiind considerat „persona non grata”, cu deosebire după publicarea în revista Țara noastră a articolului Toate plugurile umblă, articol care i-a adus o condamnare la închisoarea din Seghedin (1908) și o substanțială amendă, a trebuit să renunțe la catedră. ”Mi-aduc aminte – povestește Onisifor Ghibu – de ziua în care a plecat Lupaș la Seghedin. Îl însoțise la gară tot satul nostru natal, în cadrul unei manifestații cu atât mai impunătoare, cu cât era spontană. Călătorii care mergeau cu același tren au rămas surprinși când au văzut în gară atâta lume și atâta entuziasm.”
Activitatea științifică a istoricului Ioan Lupaș nu va însemna o izolare într-un turn de fildeș, ci dimpotrivă, punerea realităților istorice în serviciul revendicărilor sociale și politice ale conaționalilor săi. Astfel, colaborând în anii premergători primului război mondial la cele mai împortante periodice, atât din Transilvania cât și din vechea țară, precum Telegraful Român, Luceafărul, Țara noastră, Transilvania (Sibiu), Gazeta Transilvaniei (Brașov), Tribuna, Românul (Arad), Neamul Românesc, Convorbiri Literare (București), Viața Românească (Iași), Junimea literară (Cernăuți), va evoca figurile unor protagoniști transilvăneni de talia unui Petru Maior, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Andrei Mureșanu etc., oprindu-se într-o lucrare de sinteză premiată de Academia Română (1909) asupra vieții și activității lui Andrei Șaguna.
Numeroase alte articole au fost destinate limbii și școlii românești față de politica, atât de activă, a oficialității în acel început de veac, articole care l-au dus la închisoarea de la Seghedin mai sus amintită, alături de luptători politici și din alte provincii ale Imperiului și la deportarea în lagărul de la Șopron, 1916, urmată de un domiciliu obligatoriu, până când – foarte bolnav – în 1917 a fost trimis acasă. la 1 Decembrie 1918, Ioan Lupaș lua parte la Adunarea de la Alba Iulia, făcând parte din Marele Sfat al Țării. Având cinci ani pe atunci și fiind și bolnavă de gripă spaniolă, n-am amintiri despre acea zi memorabilă. Sora mea își amintește că a venit Miron Cristea, viitorul patriarh al României întregite – pe atunci episcop de Caransebeș – și l-a luat pe tata într-o trăsură spre a merge la Alba Iulia.
A făcut parte, ca secretar general al Cultelor și Instrucțiunii Publice, din guvernul provizoriu al Transilvaniei (1918 – 1920). A fost de mai multe ori deputat și în două rânduri ministru.
Îmi amintesc de plecarea la Cluj în 1919, de prima vizită făcută acolo de regele Ferdinand și regina Maria care m-a luat în brațe și m-a sărutat, mulțumindu-mi astfel pentru florile pe care i le-am oferit.
T.B.: Între Ioan Lupaș și Nicolae Iorga – se știe – era o strânsă prietenie și o admirație reciprocă. Ce ne puteți relata privitor la aceste relații?
M.V.I.: Pe marele nostru Nicolae Iorga, Ioan Lupaș a avut deosebita șansă de a-l cunoaște încă din anii de studenție de la Budapesta, unde marele savant, tânăr professor pe atunci, venise în scopul de a face cercetări în arhive. „La un moment dat – își amintește Onisifor Ghibu – profesorul se simți îndemnat să caute o întâlnire cu studenții ardeleni, pentru a le împărtăși câte ceva din descoperirile și studiile lui. Întâlnirea fu mișcătoare. Profesorul le ținu adevărate lecții de istorie și de patriotism românesc care electrizară toate fibrele tinerilor. Când el își isprăvi, cu ochii scăldați în lacrimi ultimele lui cuvinte, un tânăr student se ridică și – în cuvinte pătrunzătoare – îi arătă magistrului profunda mulțumire a întregii studențimi ardelene. Ultimele lui cuvinte fură urmate de cântarea imnului „Deșteaptă-te , române!”, care izbucni spontan din toate piepturile deodată.
Magistrul de la București era Nicolae Iorga, iar tânărul care i-a răspuns era Ioan Lupaș, student în anul al doilea la Filosofie”.
În 1906, când Ioan Lupaș inaugura la Sibiu un ciclu de conferințe cu o conferință despre Gheorghe Barițiu, Nicolae Iorga consemna în cronica Sămănătorului: „În Sibiu încep conferințe. Cum și era de așteptat, deschide dl. Lupaș, un așa de destoinic profesor tânăr”, pentru ca, în coloanele aceleiași reviste să aprecieze conferința lui Ioan Lupaș ca pe o „adevărată lucrare literară care – în proporții reduse – dă o conștiință deplină a rostului pe care l-a arătat harnicul dascăl și om politic pe acest teren unde el a fost începătorul”.
Tot Nicolae Iorga a fost acela care a rostit răspunsul la discursul de recepție ținut de Ioan Lupaș, în aula Academiei Române, în 8 iunie 1920 (Ioan Lupaș fusese ales membru correspondent al Academiei în 1914 și membru plin prin 1916. Din cauza războiului, discursul de recepție a suferit amânare). „Aveai să alegi – spunea N. Iorga în răspunsul său, caracterizând astfel concepția istorică a noului ales – între direcții deosebite ale istoriografiei care astăzi își dispută terenul. De o parte istoria pragmatică, preocupată de cronologie și de amănuntul precis al faptelor, iar de alta noua istorie culturală care privește mai ales la ceea ce este mai adânc, fundamental, general în viața mulțimilor(…). Tânăr încă, te-am văzut venind către noi pentru că reprezentăm această tendință, în legătură, de altfel, cu tot ceea ce în timpurile noastre tinde să ridice poporul”. Într-adevăr, în studiile sale, Ioan Lupaș a pledat consecvent pentru istoria de adâncimi și nu pentru istoria de suprafață. „Perspectiva de jos – constată Al. Zub – rămâne de neocolit și ea nu e, firește, singulară. S-a putut vedea cât de numeroase au fost pe acest tărâm inițiativele lui N. iorga, ale cărui idei și sugestii au fost reluate de alți istorici. Ioan Lupaș, atât de productiv în recuperarea informației, ca și în sinteză, trebuie amintit între aceștia, alături de Ilie Minea, S. Dragomir, etc.”.
T.B.: Ioan Lupaș a fost creator de școală istorică, cu un prețios aport la formarea primelor generații de istorici ai Universității din Cluj. Ce ne puteți spune despre Ioan Lupaș profesorul?
M.V.I.: Ioan Lupaș a avut vocația catedrei. Debutul didactic și l-a făcut, așa cum spuneam mai înainte, ca profesor la Institutul Teologic Andreean, de unde, din motive politice, a trebuit să plece. Ne vom referi din nou, la amintirile prof. Onisifor Ghibu care au marcat despărțirea lui Ioan Lupaș de prima sa experiență didactică. „Înainte cu patru ani, același seminar făcuse o excelentă achiziție în persoana lui dr. Lupaș un profesor cum nu se nasc mulți într-un deceniu …, nu există în țara întregă nici un singur om cu pregătirea d-sale”. Onisifor Ghibu asistase cu patru ani în urmă la lecția de deschidere a lui Ioan Lupaș, notând: „Intrarea lui Lupaș în rândurile profesorilor seminariali fu socotită ca un eveniment. Biata școală tânjea de mult, fiind lipsită de profesori cu autoritate științifică. Lupaș era hotărât să-și ridice catedra sa la un nivel cu adevărat academic. Lecția lui de deschidere la care am asistat și eu (despre Originea Românilor), a întrecut în adevăr și cele mai exagerate așteptări și tinerii ”teologi” obișnuiți cu o tradiție de muncă cu totul mediocră, își dădeau seama că vremurile se schimbaseră acum radical”.
Numit profesor la Universitatea din Cluj după Unire, prelegerea inaugurală a ținut-o în 11 noiembrie 1919, cu tema: Factorii istorici ai vieții naționale românești, constituind aceasta „îndreptarul programatic al școlii istorice clujene”, în care își expune și punctul de vedere asupra îndatoririi studenților. „Dacă nu putem aștepta – considera Ioan Lupaș în amintita prelegere – ca toți elevii noștri să devină oameni de știință, în sensul sever al acestui cuvânt, suntem în drept a pretinde ca ei să se pregătească cu seriozitate pentru chemarea care îi așteaptă în viața neamului nostru, de a fi cei mai buni educatori, tocmai prin răspândirea științei, prin respectul și interesul viu pe care trebuie să-l poarte față de progresele ei, nu numai câtă vreme sunt cetățeni în această „Alma Mater”, ci totdeauna și pretutindeni.”
În afară de cursuri pe care profesorul le ținea vorbind, iar nu citind – ceea ce captiva auditoriul – Ioan Lupaș a pus cu deosebire accentul pe exercițiile de seminar în care se dezbăteau probleme de metodologie și de filosofie a istoriei, considerându-le pe acestea întrutotul necesare viitorilor profesori și cercetători. Asupra legăturilor lui Ioan Lupaș cu studenții, stau mărturie câteva amintiri ale unor foști studenți ai săi, precum: Biró Sándor, Magyar diákemléke Lupaș tanár urról, Mihail P. Dan, Amintirile unui fost elev despre profesorul Lupaș, Carol Gollner, Rückblich, Varga Béla – episcop Unitarian, Megismerkédesem Lupaș professzorral, pentru a nu le semnala decât pe acestea. Să spicuim unele din mărturiile regretatului fost profesor la Universitatea din Cluj, M. P. Dan:
”Interesantele chestiuni dezbătute în prelegerile sale de prof. I. Lupaș m-au atras atât prin noutatea lor, cât și prin farmecul care se degaja din însăși persoana celui ce ne vorbea. Eram acolo, în proseminarul din 1931 – 1932 al profesorului Lupaș, studenți de diferite naționalități și din diverse colțuri ale pământului românesc: români din Moldova, Muntenia și Oltenia, români transilvăneni, unguri, secui și sași, lucrând cu adevărată tragere de inimă și cu dragoste sub privirea ocrotitoare și îndrumați de sfatul iubitor al bunului profesor (…). Se realiza, în cadrul acestui proseminar, o adevărată comunitate spirituală între noi, cei tineri și profesorul Lupaș, un student mai bătrân – aș putea spune – dacă mă gândesc că viața lui întreagă a fost un șir neîntrerupt de studii, de cercetări arhivarice, de strădanii și de lupte în serviciul neamului nostru!
Dragostea profesorului pentru elevii săi, îndemnurile severe, dar totuși binevoitoare, sfaturile lui pentru fiecare din noi, totul dar absolut totul contribuia la înlăturarea rigidității academice și da proseminarului de istorie română atmosfera unui „home” intim, unde discuțiile se angajau fără patimă și unde oamenii, respectându-și părerile, se stimau reciproc (…). Ori de câte ori a observat în cineva o cât de mică scânteie științifică, prof. Lupaș nu a precupețit nimic pentru a face ca scânteia să se aprindă în flacără luminoasă.
Nenumărate sunt cazurile când prof. Lupaș a ajutat atâtor licențiați să ajungă la școlile din Paris sau din Roma, ori să obțină o bursă de studii în străinătate pentru muncitorii științifici (…). Un adevărat părinte sufletesc era prof. Lupaș pentru elevii săi ( … ). De o informație riguros științifică, dublat de un spirit critic și cu o mare putere de sintetizare, prof. Lupaș reprezenta ochilor noștri imaginea ideală a savantului, a eruditului”.
T.B.: După 1944, cursul normal al vieții savantului s-a frânt brutal, crud. Care au fost motivele și felul arestării lui? Ce viață a dus în detenție?
M.V.I.: La 23 august 1944, Universitatea Daciei Superioare se găsea încă la Sibiu, unde se refugiase după Dictatul de la Viena, din 30 august 1940. Tata a fost obligat să se pensioneze prematur, rămânând la Sibiu numai cu mama. Risipiți în urma aceluiași Dictat, fratele meu s-a întors la Cluj, sora mea și cu mine am rămas la București, unde ne stabilisem tot după 30 august 1940. Având doar 64 de ani la acea dată, tatălui meu nu i-a fost ușor să renunțe la catedră, la care – în vremuri normale – ar mai fi putut rămâne până la vârsta de 70 de ani, la contactul cu studenții pentru care nutrea o mare grijă de părinte. În anii următori, i s-a luat și titlul de membru al Academiei Române.
Deși foarte slăbit, Ioan Lupaș își continua cercetările la bibliotecile Astrei și Muzeul Brukenthal, într-o oarecare liniște, pentru ca într-o noapte din primăvara anului 1950 să fie „vizitat” de o echipă a Securității, apartamentul în care locuia cu chirie să fie brutal percheziționat, ridicându-i-se de-a valma manuscrisele și cărți, cu drum fără întoarcere, iar tata dus la Securitate, sub pretextul de a da o declarație. De acolo, după cum spunea mai târziu, cu un sac în cap, a fost urcat într-o dubă și dus spre o destinație necunoscută pentru mama și toți cei din familie. A fost arestat și închis, fără vreo judecată prealabilă, fără proces. Acuzația pare să fi fost aceea de a fi făcut parte din vreun guvern din vechiul regim. Cinci ani și mai bine, orice legătură cu cei din afara zidurilor închisorii n-a fost posibilă. Cei deținuți la Sighet n-aveau dreptul la corespondență, la vorbitor, la pachetele de acasă. Ca pe insula Monte Cristo! Refuzând la un moment dat mâncarea, în semn de protest față de tratamentul la care erau supuși și vrând să înceapă greva foamei, tata a fost aspru sancționat și chiar lovit, la vârsta de 70 de ani pe care o avea atunci. A fost ridicat de acasă în același lot cu toți foștii demnitari, printre ei numărându-se colegi de breaslă ca: Gh. I. Brătianu, Al. Lapedatu, Ion Nistor, Th. Sauciuc-Săveanu, Constantin C. Giurescu, Victor Papacostea și mulți alții. În celulă a fost o vreme cu Ion Nistor fostul ministru al Basarabiei, cu Ștefan Meteș și apoi cu Th. Sauciuc-Săveanu. Tata făcea în fiecare dimineață, nu fără riscuri, o scurtă slujbă bisericească – o utrenie – pentru a întreține moralul celor ce împărțeau aceeași soartă cu el. Dar tata a crezut cu ardoare că lucrurile se vor schimba, că Binele și Adevărul vor învinge. Așa se explică faptul că deși foarte firav, cu toată puținătatea trupului său, a rezistat și s-a întors printre ai săi. În privința regimului din închisoare, s-a ferit să ne dea informații.
Deși a fost un bun orator, nu era un vorbăreț și, mai ales, nu-i plăcea să vorbească despre el. N-am observant în el acumulată ură și nici dorința de răzbunare față de cei ce i-au provocat atâta rău și durere. Tata era un foarte bun creștin și între răzbunare și iertare opta pentru aceasta din urmă.
T.B.: Cum s-au dezlănțuit urgiile ciumei roșii asupra marelui istoric?
M.V.I.: Tata a compus și o baladă a celor deportați „Pohod na Sighet”, dar mama mea, prea încercată de emoțiile și grijile pe care le-au produs cele trei arestări ale tatei (două înainte de 1918), s-au temut s-o păstreze.
Cărțile tatei, precum și lucrarea mea Aspecte din istoria Transilvaniei, (apărută la Sibiu, în 1945 – n.n.) au fost puse la Index (așa numitul „Fond Special”), iar volumul omagial (Omagiu lui Ioan Lupaș la împlinirea vârstei de 60 de ani. August 1940, București, 1943 – n.n.) a ajuns de-a dreptul la DAC, unde a fost topit. Au mai supraviețuit extrem de puține exemplare, conținând un prețios material semnat de nume de prestigiu ca: Gh. I Brătianu, Charles Upson Clark, Vaclav Chaloupecky, Otto Folbert, Onisifor Ghibu, Kurt Horedt, Al. Lapedatu, St. Manciulea, Gh. Oprescu Ramiro Ortiz, Sextil Pușcariu, Giandomenico Serra pentru a nu aminti din cele peste 90 de contribuții pe care la cuprinde volumul, decât pe acestea.
La întoarcere, de cum a intrat în casă, s-a îndreptat spre rafturile de cărți cărora le ducea dorul de cinci ani împliniți, dar spre marea lui dezamăgire, nu mai vedea să citească. Probabil hrana insuficientă și neadecvată i-a slăbit vederea. Era, de altfel, numai oase și piele. După plecarea tatei, mama a fost mutată într-o singură cameră, de unde la foarte scurt timp după aceea, considerând probabil autoritățile că locuiește prea bine, va fi mutată într-un vestibul înconjurat din toate părțile de geamlâc, cu dreptul de a găti în subsolul casei.
Acolo a adăpostit-o mama și pe fiica mea Ioana, în vârstă de 7 ani, când – în 15 aprilie 1972 – pentru că eram fiica lui Ioan Lupaș am fost arestată și eu, într-un lot de soții, frați și surori, fii și fiice de foști demnitari. Prea încercată, mama a suferit un colaps cerebral, rămânând paralizată timp de 21, nu e greșeală, douăzeci și unu de ani. Îmbolnăvirea mamei a fost pentru tata o încercare poate la fel de grea ca aceea a detenției. A fost pentru ea un adevărat înger păzitor. Fratele meu, Semproniu Toma Lupaș , din conferențiar universitar a ajuns să lucreze într-un atelier de tinichigerie sau cam așa ceva, iar sora mea, Hortensia Georgescu a găsit cu greu câteva ore la o școală din periferia Bucureștiului. Soțului meu (mare sculptor și scriitor Ion Vlasiu – n.n.) i-au fost refuzate lucrările pe care le-a prezentat la Salonul Oficial. Gospodăria părinților mei s-a risipit, ca și a bunicilor de la Săliște. Tot ce a fost ridicat de la locuința părinților mei cu prilejul arestării, nu s-a mai întors înapoi. Parte din biblioteca tatii (să amintesc doar colecția Hurmuzachi) a rămas la Cluj, după Dictatul de la Viena și plecarea tatei la Sibiu, odată cu Universitatea clujeană.
T.B.: Care au fost preocupările marelui cărturar după eliberarea din închisoare, până la încetarea din viață (3 iulie 1967)?
M.V.I.: Deși tata s-a supus unor intervenții chirurgicale, vederea nu l-a mai ajutat să poată cerceta sau scrie. Dar nu numai atât. Trebuia să scrie după anumite canoane cărora tatii i-a fost greu să se supună. Vom semnala aici două din contribuțiile sale din ultimii ani: Două manuscrise cu conținut juridic în activitatea lui Samuil Micu-Clain (în Studii și cercetări de istorie literară și folclor, VI, 1957) și Relațiile Transilvaniei cu Țara Românească. Activitatea cneazului Dumitru din Săliște (în Anuarul Institutilui de Istorie din Cluj, IV, 1961).
T.B.: Suntem convinși că Ioan Lupaș a lăsat o bogată corespondență și o mare parte din operă în manuscris. Ce s-a făcut cu acestea? Există posibilitatea publicării lor și a revalorificării întregii opere a savantului?
M.V.I.: Din scrisul tatii nu s-a păstrat decât o parte a corespondenței, care se găsește în arhiva Mitropoliei din Sibiu și pe care a utilizat-o parțial Mitropolitul Ardealului Antonie Plămădeală, în cele trei volume de corespondență a fostului patriarh Miron Cristea, publicate în anii din urmă.
În afară de Amintiri din temnița de la Seghedin publicate în Paralelism istoric (București 1937) , nu știu ca tata să fi scris memorii. Era departe de a fi un egocentric și mi-a mărturisit că îi vine greu să scrie despre el sau să fie un personaj central.
Fratele meu nu mai trăiește, sora mea și cu mine suntem încărcate de ani de suferință, ca să ne mai putem ocupa de restituirea operei lui Ioan Lupaș, iar nepoții și strănepoții s-au îndreptat spre alte căi. Familia tatei și-a răsfirat ramurile peste mări și țări: prof. dr. Marina Lupaș-Collinet, Ana-Maria Thomas, Anca Teodosiu, prof. Alexandru Herlea, ing. Sergiu Ștefănescu, cu cei patru fii ai săi, ing. Nicolae Lupaș, ing. Doru Lupaș, ing. Adrian Lupaș, matematicianul Virgil Lupaș, biologul Andrei Lupaș, Ruxandra Lupaș, Nicușor Teodosiu, prof. Ana-Maria Lupaș și Mariane Lupaș se găsesc în Germania; prof. dr. Liana Lupaș la New York, ing. Laurențiu Lupaș la Los Angeles, ing. Tiberiu Lupaș La San Francisco, Anca Cherebețiu la Mexico-City. Poate vreunul din acești urmași direcți și colaterali va ajunge să se ocupe și să restituie în întregime opera înaintașului lor Ioan Lupaș.
T.B.: Stimată doamnă profesoară, am rezervat ultimele întrebări ale dialogului nostru numai pentru dvs. Deci, să-l continuăm. Ioan Lupaș a avut fericirea ca una dintre fiicele sale, Marina să slujească la fel ca și el, muza Clio. Cumva tatăl dvs. v-a trezit dragostea pentru studiul istoriei și v-a influențat în formația pentru această nobilă știință?
M.V.I.: Da și nu. În timpul prânzului, tatăl meu obișnuia să facă exerciții de limbă latină cu fratele meu, iar când avea de ținut vreo conferință, o citea în prealabil în plenul familiei, ceea ce a contribuit, alături de biblioteca sa de specialitate, la formarea noastră a copiilor, în spirit umanist. Eu mă simțeam atrasă mai mult de Lingvistică, dar pentru a nu-l dezamăgi pe tatăl meu, am ales Istoria ca materie principală la Facultatea de Litere a Universității din Cluj.
Totuși, inexorabila lege a destinului a făcut ca, în 1954, după ieșirea din detenție, să fiu primită în calitate de colaborator extern, în fond nescriptic, la Institutul de Lingvistică al Academiei, pe atunci a R.P.R. Aici am lucrat cu sârg și cu mult interes, cuvintele având muzica și armonia lor, alături de alți năpăstuiți ca mine – îl voi aminti doar pe bătrânul profesor bucovinean D. Tcaciuc – dar și de tineri foarte valoroși, la Dicționarul limbii române, apărut la București în 1958. Tot la Institutul de Lingvistică și în colectivul condus de Tudor Vianu, am colaborat la Bibliografia analitică a limbii literare, 1780 – 1866, apărută în 1972.
T.B.: Mai în urmă, ați făcut afirmația : „… pentru că eram fiica lui Ioan Lupaș, am fost arestată și eu într-un lot de soții, frați și surori, fii și fiice de foști demnitari.” Spuneți-ne ceva despre arestarea și detenția suportate de dvs.
M.V.I.: În noaptea de 14 – 15 aprilie 1952, s-au prezentat trei indivizi care, după o minuțioasă percheziție a locuinței mele, mi-au spus că trebuie să-i însoțesc la Miliție, pentru a da o declarație. Deoarece, cu câțiva ani în urmă, asistam deloc indiferentă la deportarea sașilor din Sibiu în U.R.S.S., gândindu-mă la o posibilă soartă asemănătoare, mi-am luat bocancii de schi din care, în vâltorile mutărilor următoare, a mai scăpat unul, haine groase și cojoc. Soțul meu nefiind acasă, am încredințat fetița dormind, vecinei mele – așa se cădea pe atunci, să stai la comun. Nu m-au legat la ochi, pentru că am fost cuminte: n-am țipat, n-am leșinat, deși simțeam că puterile mă lasă și inima bate anapoda.
Urcată într-un jeep, spre ziuă am ajuns într-o curte mare, curtea penitenciarului nr. 3 din Ghencea, unde erau strânse 100 de persoane, destule cunoscute: 74 barbați și 26 femei: soții, surori și copii ai unor deținuți politici. Printre noi femeile, decana de vârstă era doamna Dimopol, sora fostului premier Ion Gigurtu, trecută de 80 de ani, lucidă, având umor și moralul ridicat. Cea mai tânără era Măriuca Vulcănescu, fiica mai mică a lui Mircea Vulcănescu, decedat în temnița de la Aiud. Avea 18 ani și splendide cosițe, era frumoasă, generoasă și detașată parcă de cele pământești. Urmau, în ordinea de jos a vârstei Carmen, bruna (19 ani), fiica eminentului profesor Napoleon Crețu, fratele căreia era de partea cealaltă a sârmei ghimpate, ridicat odată cu ea în lotul de bărbați; apoi frumoasa și blonda Lucica Samsonovici, fiica generalului Samsonovici. Era arestată împreună cu mama ei, Margareta Samsonovici. Mai erau acolo Lili Jora, soția compozitorului Mihail Jora și sora lui Grigore Gafencu, doamnă de o înaltă distincție, Cordelia Tașcă, fiica mai mică a economistului Tașcă , doamna Logadi, fiica lui Caragiale, Micheta Vulcănescu, sora lui Mircea Vulcănescu, doamna Alimănășteanu, sora și Sanda Leon, fiica economistului Leon, două din surorile lui Ion Lugoșianu, două bucovinence, surori ale unui fost ministru Prelipceanu, Ecaterina Macovei, doamna Manolescu Strunga care reușise să le convingă pe milițiene să-i aducă seara de la spălător apă caldă, Ioana Popescu Necșești, fiica d-nei Stelian Popescu, doamna Petrescu, soția lui Titel Petrescu, doamna Budurăscu, Dorinica Potârcă, fosta soție a lui Virgil Potârcă și Carmen Verona, fiica lui Sauciuc- Săveanu, acestea din urmă , dimpreună cu mine formând un trio greu de consolat, pentru că lăsasem toate copii sub zece ani, acasă.
Mai târziu, am întâlnit acolo pe Elena Brătianu, soția istoricului Gheorghe I. Brătianu, pe Flora Dragomir, soția istoricului Silviu Dragomir, pe Sanda Negroponte, fiica lui Gheorghe Tătărăscu, pe scriitoarea Petronela Negoșanu.
Cea care a scăpat, chiar din prima săptămână, a fost fiica lui I. L. Caragiale, probabil pentru că centenarul nașterii marelui nostru scriitor se comemora atunci. Foarte greu a suportat absurdul și rigorile închisorii Lili Jora care a și fost pusă în libertate după șase luni. Lili Jora, Micheta Vulcănescu și cu mine dețineam recorduri de nopți nedormite.
După câteva luni de anchetări fără sens, în iulie am primit în grup o pedeapsă administrativă, cele mai în putere urmând a fi trimise într-o colonie de muncă la ferma Popești-Leordeni. Am fost cazate în splendida casă Romalo, casă monument istoric de care s-a ocupat și despre care a scris arhitectul Ștefan Balș. Mă uitam cu durere la degradarea ei. Eram vecină de dormitor cu deținutele de drept comun, pitorești în felul lor, pentru a ne folosi de un eufemism. Vreo trei dintre ele au încercat să evadeze, fără consecințe prea grave. Am fost constituite într-un detașament de muncă sub comanda unei foste actrițe de la un teatru din Cluj, deținută și ea. La sfârșitul primei luni, ne-a pârât comandantului lagărului că nu ne-am îndeplinit norma, fiind astfel lipsite de vorbitor și de pachet de acasă.
Trebuia să ne sculăm la trei dimineața, pentru a pleca pe la ora cinci, la câmp. Înainte de plecare, ne băteam pentru sapele și lopețile, de obicei mai puține decât numărul nostru, foarte primitive, cu cozile pline de noduri, mult prea grele pentru mușchii noștri firavi. Cel mai bine știa rosturile săpatului o țărancă de 70 de ani. În urma noastră, a celorlalte, bălăriile pe care noi le socoteam abătute se ridicau din nou pe vertical. Dar făceam și munci mai pretențioase: construiam diguri!
La București, niciodată n-aveam timp să mă uit la cer. Acolo, îi cunoșteam toate nuanțele. Când apărea uneori vreun avion, vedeam în el pasărea salvatoare, purtând pe aripi americani. Dar aceștia întârziau. Spre seară ne întorceam târându-ne picioarele spre lagăr – multe au făcut răni la picioare, fiind încălțate cu ce apucau – unde începeau cozile la duș, W.C., la masa de seară. Apoi, de cele mai multe ori, urmau corvezile la curățat cartofi, mazăre, etc.
Cu toate că eram răzbite de oboseală, în loc să picotim, treceam într-o stare de surescitare nervoasă, începând să facem haz de necaz.
La 15 ianuarie 1953, în primele ore ale dimineții, am fost suită într-o căruță dimpreună cu o țărancă din secuime pe ger, sub un cer de sticlă; am fost fost duse spre închisoarea Ghencea, unde am fost puse în libertate.
Neavând nici un ban asupra noastră, un camion care trecea prin preajmă s-a îndurat de noi și ne-a dus până în oraș, „cu sacul pe spate”, dar fără ”arme” în mâini.
T.B.: La datele biografice ale dvs. cuprinse în „Enciclopedia istoriografiei românești”, apărută în 1978, se menționează că ați funcționat ca profesoară în învățământul secundar, apoi ca arhivist și cercetător științific principal. Ne interesează mai întâi, cum ați ajuns și care a fost condiția dvs. de arhivist, apoi cum v-ați afirmat profesional după ieșirea din detenția politică până la încadrarea – în calitate de cercetător – la Institutul „Nicolae Iorga” din București?
M.V.I.: Arhivist n-am fost decât în perioada studenției – în anul IV – suplinindu-l pe Aurel Decei, plecat cu bursă de studii în străinătate. Director al Arhivelor Statului din Cluj era atunci istoricul Ștefan Meteș, bun ca pâinea caldă și împătimit de cercetări arhevalice, pe care le-a valorificat în substanțiale lucrări privind economia și viața social-culturală românească. N-a fost cruțat nici el de rigorile temniței de la Sighet, împărțind celula cu istoricii Ion Nistor, Ioan Lupaș și alții.
După ieșirea din temniță, până a fi primită la Institutul de Lingvistică, am tradus pentru uz intern, la cererea C.S.A.C.-ului I quattro libri di architectture a celebrului architect cinquecentist Palladio (cartea a apărut la Vicenza în 1570), exercițiu destul de anevoios pentru mine, puțin familiarizată cu terminologia de specialitate, cu toate acestea, o veritabilă delectare, în colapsul profesional în care mă găseam și pe care l-am suportat aproape un an.
T.B.: Un timp, institutele de istorie din țară, mari biblioteci și arhive ale statului din centrele universitare București, Cluj, Iași au fost considerate ca „aziluri” pentru multe valori intelectuale ale neamului. Când ați fost încadrată la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, în ce condiții (climat) și cu ce realizări ați funcționat aici? Ați cunoscut la acest institut astfel de valori, având calitatea de „azilanți”?
M.V.I.: După stagiul de la Institutul de Lingvistică (1954-1957) pe care l-am amintit mai înainte, fiind reintegrate la Institutul de Istorie în 1957, la secția de Istorie Universală, am colaborat alături de Maria Holban, Paul Cernovodeanu și Matilda Alexandrescu Bulgaru-Dersca la colecția Călători stăini despre Țările Române, apărută în mai multe volume. În 1968 am ieșit – în sfârșit – la pensie, rezumându-mă doar la viața strict familială, condiția sănătății mele fiind din cele mai precare.
(Toader Buculei – Clio încarcerată. Mărturii și opinii privind destinul istoriografiei românești în epoca totalitarismului comunist, Editura Libertatea, Brăila, 2000, pp. 142-155; Interviu preluat de Toader Buculei din O carte a durerii (1994) și completat în ziua de 3 aprilie 1997)
Valoare de primă mărime a istoriografiei românești, Ioan Lupaș s-a născut la 9 august 1880 în comuna Săliște, județul Sibiu. Studii liceale la Sibiu și Brașov (bacalaureat în 1900) și superioare la Budapesta și Berlin. Doctor în istorie și latină (1904). Împreună cu Octavian Goga, face călătorii de studii în Bavaria, Tirol și Italia (1905). Membru activ al Societății Academice „Petru Maior” și unul dintre întemeietorii revistei Luceafărul (1902). Profesor la Institutul Andreean din Sibiu (1905-1909). Protopop la Săliște (1909-1920). A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918). Membru în Marele Sfat (1918) și secretar general la resortul Culte și Instrucțiune Publică în Consiliul Dirigent (1918-1920). Ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale (30 martie 1926 – 4 iunie 1927) și al Cultelor și Artelor (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938). Deputat (1919-1929, 1922-1927). Profesor de istorie la Universitatea din Cluj (1919-1946). Fondator și codirector al Institutului de Istorie Națională din Cluj (1920-1945). Membru în Comisia pentru Conservarea Monumentelor Istorice, secția Transilvania. Membru în Comitetul Central și președinte al Secției istorice a Astrei. Este distins cu premiul „Adamachi” al Academiei Române (1933 -1935); exclus din Academie în 1948, repus în drepturi la 3 iulie 1990. A încetat din viață la 3 iulie 1967, în București.
Istoric al evului mediu românesc, îndeosebi al Transilvaniei. S-a distins prin cercetări consacrate voievodatului Transilvaniei, în studiul căruia a conturat o problematică și a adus o interpretare originală. S-a remarcat și ca istoric al satelor ardelene, al istoriei maselor, cărora le-a dedicat pagini temeinice care au deschis calea cercetării și interpretării marilor răscoale țărănești. Preocupări privind istoria bisericii românești ardelene în care a văzut un cadru de manifestare a românilor în evul mediu și epoca modernă, până la Unirea din 1918. Contribuții la cercetarea istoriei culturii românești, punând în lumină creația originală a poporului român. Studii de amploare privind istoria luptei de emancipare națională, urmărită sistematic, începând cu secolul XVII, până la desăvârșirea unității statale. Autorul unor studii de teorie istorică și de istoria istoriologiei, fiind adeseori în acest domeniu inițiator.