Din cumplitele pătimiri ale mărturisitorului Niţă Cornel

Rămân aşa, cu gândul la libertate şi la judecata care va veni; la pedepsirea criminalilor, care şi-au găsit drept preocupare în viaţă să distrugă omul aşa cum a fost creat de Dumnezeu; să-l înlocuiască cu un altul care – cel puţin după spusele lui Ţurcanu – să fie omul mar­xist, creatura marxistă…

Adorm… dar nu pentru mult timp. Mişcări şi şoap­te, ce-mi par bizare, mi-au turburat somnul!

Pe ciment, la doi metri de picioarele mele, văd prin­tre ploapele pe jumătate deschise, capul lui Ţurcanu. Între mâini se pare că are gâtul unei victime. Lângă el, Puşcaşu, Steiner şi Gherman. Din când în când, se a-pleacă şi ei peste victima de sub trupul lui Ţurcanu.

În urechi îmi pătrund horcăielile năbuşite ale tero­rizatului. Brusc, aud cum i se izbeşte capul de ciment. Un fior îmi sapă şira spinării. Vederea mi se împăien­jeneşte. Tremur.

Aud mereu izbiturile capului de ciment.

Cei doi de lângă mine, îi simt terorizaţi de aceeaşi fiori de care sunt şi eu cuprins.

Imi ridic uşor capul. Ţurcanu, cu mâinile în gâtul victimei, îl trage în sus. Are ochii holbaţi, ca de moarte; gura îi-e roşie. Apoi, după un timp, îl zguduie puternic. Aud vocea teroristului, mai mult şoptită, dar amenin­ţătoare.

– Niţule, vorbeşte Niţule! Mori de mâinile mele, banditule dacă nu recunoşti!

Ţurcanu e desfigurat. Ochii îi lucesc de furie. Îşi strânge buzele şi apoi îşi lasă din nou victima pe ci­ment.

Niţu – acum i-am aflat numele – îşi are locul la vreo doi metri în dreapta mea. I-am văzut faţa în câ­teva rânduri, pentru câteva secunde. E poate cel mai tânăr de aici. E legionar, după câte îmi amintesc când am fost aranjaţi pe priciuri.

Acum îmi dau perfect seama, cât de periculoase sunt demascările exterioare! Un secret ştiut de doi, poate aduce moartea unuia sau amândourora. Poziţia în care trebuie să stai nu-ţi dă posibilitatea să faci cel mai mic semn, pentru a cădea cumva de acord, că ceva trebuie tăinuit. Niţu, desigur, a ascuns ceva ştiut şi de un altul, şi acesta n’a avut tăria să nu-l dea în vileag.

Mă înspăimânt la gândul că omul ar putea să moară aici de mâinile lui Ţurcanu…

În fine, misterul mi se dezvăluie în parte:

– Niţule, ai omorât doi soldaţi sovietici, Niţule şi nu vrei să-ţi recunoşti crima. Ai luat viaţa a doi luptă­tori, pentru binele şi fericirea noastră.

Niţu e izbit mereu cu capul de ciment. Îi aud, prin­tre bufnituri, horcăielile în strânsoarea mâinilor lui Ţur­canu. Cu toată teama de care sunt cuprins, reuşesc totu­şi să fac socoteala că Niţu, fiind astăzi în vârstă de două zeci de ani, e foarte puţin probabil ca cei doi soldaţi sovietici, de care vorbeşte Turcanu, să fi fost omorâţi de el în primele luni după „eliberare”.

Sunt mai bine de cinci ani de atunci şi Niţu să tot fi avut cincisprezece ani. Desigur, ruşii au putut fi omorâţi mai târziu, în 1947-1948! În lunile care au urmat „eliberării” Româ­niei, am aflat totuşi de mulţi sovietici ucişi….Au fost surprinşi violând fete de zece-unsprezece ani, sau batjocorind, în grup, femei trecute cu mult de vârsta la care ţi-ar putea deschide pofta.

Taţii, fiii au lovit cu înverşunare, până au luat viaţa celui care le necinstise fiica sau mama.

Au fost ucişi sovietici şi din alte motive: pradă, devastări de cămine înjghebate după ani grei de trudă, au fost ucişi şi fiindcă erau consideraţi mereu duşmani şi nu eliberatori; au fost ucişi, fiindcă cu ajutorul arma­tei sovietice s-a impus în ţara noastră un sistem politic şi social străin de firea românului; au fost ucişi în virtu­tea aceluiaşi sentiment, pe care poporul român l-a purtat în decursul veacurilor faţă de armatele ruseşti – în tre­cut ţariste, astăzi comuniste – venite în ţara noastră sub acelaşi pretext al eliberării. Ţurcanu a aflat sau nu­mai bănuieşte că şi Niţu ar fi omorât ruşi. Nu are probe, căci dacă le-ar avea, le-ar da în vileag. Şi totuşi consideră că trebuie să-i ia viaţa! Pentru acest robot, judecata se face după legile pe care şi le-a însu­şit de la cei care i-au luat sufletul… Tortura lui Niţu continuă; trebuie să fi trecut mai bine de o oră de când a început…

Brusc, Niţu scoate un strigăt, într-o sforţare să iasă din strânsoarea mâinilor lui Ţurcanu. Apoi, îi aud ca­pul izbind cimentul…

Linişte!…  totul parcă s’a sfârşit!

Nu e adevărat, nu e mort! … dar de ce nu se mai aude nimic ?

După câteva minute, nesfârşit de lungi, o voce stin­să, scoasă dintr-un piept sfârşit de puteri – de viaţă în suspensie:

–  Nuu, nu ştiu nimic….

E tăcere mormântală. Îmi aud, inima, care-mi zvâcneşte cu putere….

Să fie ultimele lui cuvinte?

Unul de lângă Ţurcanu, spune cu vocea tremurândă:

–  A murit… nu mai suflă.

Capul mi se învârteşte, nu mai sunt eu însumi, mi-e frică parcă de mine, mi-e frică de tot ce e în jurul meu.

Deodată Ţurcanu se repede spre uşă; bate puternic în geam. Privirea-i e aţintită pe clanţă, ochi mari deschi­şi, înfiorători. Pe culoar se aud paşii gardianului din ce în ce mai pronunţaţi. Ţurcanu bate nerăbdător în uşă. Paznicul întoarce cheia în broască. Vorbesc, dar nu desluşesc nimic. Gardianul rămâne me­reu pe culoar; nu vrea să intre în cameră sau poate nu trebuie.

Apoi Ţurcanu şi încă doi, îl trag pe Niţu afară. Târşitul paşilor se pierde pe culoar….

(Grigore Dumitrescu – Demascarea)