Din închisoare în America

Se apropiaseră zorile, cînd, în fine, vagonul nostru s-a urnit din loc. Ataşaţi la coada trenului de Timişoara, ne-am pornit la drum şi, curînd după aceea, atmosfera s-a mai încălzit; şi la propriu, şi la figurat. Odată cu intrarea în funcţie a caloriferului, am mai prins şi noi viaţă. Fiecare încercare pînă aci să aţipească, dar nu reuşiserăm decît să furăm cîteva frînturi de somn chinuit, întrerupt permanent, ba de frigul care ne obliga să ne mai mişcăm, ba de nevoia prea frecventă de a urina.

Încetul cu încetul, ne-am dezmorţit, cu toate că nu se putea vorbi decît de o căldură relativă. Mai exact spus, nu mai sufeream de ger, ci numai de frig. Foamea începuse şi ea să ne încerce, dar am mai răbdat un timp, pînă ce ni s-a împărţit prin vizetă hrana rece pentru ziua în curs. Sfertul de pîine, cocoloşul de brînză iute şi veşnica bucăţică de slănină rîncedă, cuprinse în raţia de transfer, le-am mîncat pe loc şi, pentru o vreme, nu ni s-a mai părut chiar aşa de rău să călătoreşti cu vagonul-dubă.

Frunţile se mai descreţiseră şi conversaţiile se reanimaseră, cînd vizeta s-a deschis din nou şi ni s-a cerut să facem linişte. Gardienii deciseseră să facă o verificare a mărfii ce le fusese încredinţată. Unul din ei a început să ne strige pe rînd numele. Le citea de pe coperta dosarelor noastre, pe care le ţinea în braţe. Un apel nominal, destul de frecvent practicat, care în afară de dificultăţile de pronunţare, întîmpinate de gardieni la citirea numelor mai neobişnuite, sau a celor ce erau invitaţi să ghicească numele, pocit şi de nerecunoscut, nu mai prezenta pentru noi nici un interes.

De data asta însă, în timpul apelului a survenit şi un element neobişnuit atunci cînd gardianul s-a pornit să silabisească: „Wurmbrand-Georgescu Richard!”

Ciudat procedeul Securităţii, de a-i fi adăugat la numele lui adevărat şi pe cel ce-l purtase pe actele de identitate false, cu care se întorsese clandestin din Rusia!

Mai tot timpul călătoriei, mi l-am petrecut în compania pastorului Wurmbrand. Credinţa lui în Dumnezeu, seninătatea cu care se resemnase la condiţia lui depuşcăriaş, ca şi optimismul robust cu care privea în viitor exercitau asupra mea oadevărată fascinaţie. Dar, care din noi nu am căutat să descoperim în toţi acei ani de puşcărie, fiecareîn felul lui, unii din instinct, alţii conştient, unii cu mai mult succes, alţii cu maipuţin, aceste jaloane de sprijin, cu care ne-am putut făuri uneori chiar o armurăde invulnerabilitate?

Cufundat în discuţiile cu Wurmbrand, vremea s-a scurs pe nesimţite. Mi-am dat seama că ne apropiasem de Piteşti, numai cînd gardianul a deschis iar vizeta şi ne-a cerut celor ce ne vom auzi strigate numele să ne pregătim de coborîre. Mi-am luat rămas bun de la Wurmbrand, care îşi continua călătoria cu vagonul dubă pînă la Timişoara unde îl aştepta o nouă anchetă. Mi-au rămas în minte ultimele lui cuvinte, înainte de oprirea trenului în gara Piteşti

– Domnule Ioanid, cînd vom ieşi din închisoare, mi-ar face plăcere să-mi faceţi o vizită acasă la mine, în Bucureşti, ca să ne continuăm conversaţia întreruptă. Vă anunţ însă că vom sta de vorbă la o ceaşcă de ceai, fiindcă la mine în casă nu se găseşte altă băutură.

A mai trecut aproape un deceniu, pînă ce am fost în măsură să răspund invitaţiei. În 1964, în primele luni după eliberarea mea din închisoare, m-am pornit în căutarea lui Wurmbrand. Nu l-am mai găsit însă la adresa pe care mi-o dăduse.

Am întrebat în stînga şi în dreapta, dar nimeni nu mai ştia de urma lui. În cele din urmă, am aflat unde se mutase: pe undeva pe lîngă Piaţa Traian. Cum nu excludeam posibilitatea ca, după eliberare, Securitatea să ne mai ţină sub observaţie, am preferat să mă duc să-l caut după ce se înserase. Ajuns pe strada indicată, la numărul respectiv, m-am găsit în faţa unei case dărăpănate şi cufundată în întuneric. Avea mai multe intrări direct din stradă, probabil uşi de foste mici prăvălii, acum desfiinţate. Nicăieri n-am găsit nici un nume de locatar.

Clădirea părea nelocuită şi mă pregăteam tocmai să plec, cînd din interior am auzit nişte zgomote. Încercînd pe rînd uşile, am dat peste una care s-a deschis. Bîjbîind prin beznă, am înaintat pe un coridor, atras de dunga de lumină care se vedea sub o uşă. Am bătut. Omul care mi-a ieşit înainte părea înspăimîntat. Era un tîmplar, care îşi avea aici atelierul clandestin şi lucra în timpul nopţii. Cînd l-am întrebat dacă cunoaşte un locatar cu numele de Wurmbrand, şi-a dat seamacă nu sunt un organ de control şi s-a liniştit. Numele de Wurmbrand nu-i spunea nimic, dar, din descrierea mea, l-a recunoscut şi mi-a spus că nu l-a văzut decît de cîteva ori, dar mai de mult. În ultima vreme nu-l mai întîlnise. Mai mult nu ştia despre el. Am plecat decepţionat. Am povestit toate aceste amănunte, pentru a ajunge la o coincidenţă care a survenit şi a pus capăt tentativelor mele de a-l descoperi pe Wurmbrand.

În seara următoare convorbirii mele cu tîmplarul, ascultînd buletinul de ştiri al postului de radio Europa Liberă am auzit următoarea informaţie:

„Pastorul Richard Wurmbrand, ajuns de curînd în Statele Unite, după ce a petrecut mai mulţi ani în închisorile comuniste din România, s-a prezentat înaintea Comisiei pentru politică externă a Congresului american şi a făcut declaraţii despre tratamentul aplicat deţinuţilor politici. În faţa membrilor Comisiei, pastorul Wurmbrand şi-a dezbrăcat cămaşa, arătîndu-şi cicatricile de pe spate, rezultat al torturilor la care fusese supus în timpul anchetelor”.

(Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele)