Din multele pătimiri ale mucenicului Ion Flueraș

În fiecare memorialist arde un duh al exactului, dezvoltat din nevoia irepresibilă de a comunica adevărul şi numai adevărul cu privire la condiţiile inumane în care Direcţia Generală a Penitenciarelor a ales să contribuie la grăbirea morţii celor încredinţaţi ei. Nici unul dintre aceia care au păşit spre libertate, lăsând în urmă vreo gherlă bolşevică, nu se va obişnui vreodată cu mizeria pe care a fost obligat să o îndure şi mereu se va mira de faptul că s-a găsit om să îl supună ei şi de faptul că el însuşi a avut tăria să o răbde. Aşa că fie-i iertată insistenţa asupra unor amănunte ce i-au făcut viaţa odioasă într-o anumită perioadă a existenţei.

Dar nici unul dintre autorii amintirilor de detenţie citiţi până în prezent nu are darul cvasi-ştiinţific dovedit de Timofei Mândru de a analiza până la limita extremă colţul w.c.-urilor ce slujeau fabricii din Gherla. Oricât de deplasată poate părea admiraţia noastră pentru minuţia expunerii sale, să nu uităm că cea din urmă are un scop sfânt: acela de a ne face de înţeles condiţiile animalice impuse zilelor pe sfârşite ale eroului urmărit de noi.

„Munca lui Ion Flueraş consta în următoarele:

a) trebuia să şteargă mizeria (urină, fecale) de pe scaunele de scânduri, zece la număr şi care erau la vedere;

b) pe culoarele dintre scaunele w.c.-urilor, fără uşi, ci numai cu două deschizături la capetele culoarului şi pe peretele din faţa acestuia – perete prevăzut cu patru ferestre dreptunghiulare pe orizontală şi fără geam, Ion Flueraş trebuia să presare pe jos rumeguş pe care îl aducea de la fierăstrăul circular de tăiat scânduri şi dulapi, montat în curtea fabricii;

c) trebuia să aducă de la atelierul de tâmplărie benzi de şmirghel sau de glaspapir uzat, apoi să le taie în bucăţi de mărimea unei jumătăţi de palmă şi să le aşeze într-o lădiţă din care erau luate de deţinuţi, pentru a se şterge după ce-şi făceau necesităţile. Acele bucăţi de şmirghel erau folosite în loc de hârtie igienică. Iar după folosire, şmirghelul şi glaspapirul nu se aruncau în gura scaunelor w.c.-ului, ci în nişte lădiţe colectoare aşezate sub jgheabul de scândură, lung de la un capăt până la celălalt capăt al w.c.-ului, în care deţinuţii urinau, şi care era instalat sub ferestrele fără geamuri ale w.c.-ului;

d) Ion Flueraş avea obligaţia să măture şi să stropească în jurul w.c.-ului cu apă. Iar în timpii în care nu avea de făcut ceva, Ion Flueraş nu avea voie să stea afară şi nici pe vreun scaun de w.c. liber. I se punea în vedere să stea în interiorul w.c.-ului, pe culoar, şi numai în picioare.

„De câte ori cpt. Goiciu Petre venea în inspecţie în fabrică şi-l vedea pe Flueraş în afara w.c.-ului, ţipa la el: „Ce cauţi afară, banditule? De ce nu stai în veceu? Acolo în veceu e locul tău, banditule!… Acolo, …tu-ţi Dumnezeul mă-ti de trădător!… Dacă te mai găsesc afară, şi nu în w.c., îţi rup picoarele şi te bag cu capul în w.c…. Auzi, bă? Aşa o să-ţi fac!”

„Şi tot în w.c. era Flueraş obligat să mănânce. Acolo l-am văzut mâncând mereu. Iar atunci când a fost scos la muncă, directorul Goiciu i-a vorbit aşa: ‘Bă banditule şi trântore, uite că te scot la muncă! Trebuie să munceşti ca să-ţi plăteşti cazarea: hrana, lumina, îmbrăcămintea, cazarmamentul (locul de pe priciul de scânduri şi rogojina şi pătura uzată), supravegherea şi paza! Da, paza! Căci te păzim, bă, banditule, ca nu cumva clasa muncitoare să năvălească ca să te omoare pentru că ai trădat-o!…’ Acestea, directorul i le-a spus lui Flueraş, într-o dimineaţă de pe la începutul lunii octombrie a anului 1952, în curtea interioară-mare, din faţa celularului C (mare), în faţa noastră a deţinuţilor din schimbul I, care aşteptam, încolonaţi pe ateliere, ieşirea schimbului de noapte şi intrarea noastră, a schimbului de zi, în fabrică.

„Pe la începutul lunii martie 1953, Ion Flueraş a fost luat din închisoarea Gherla la Ministerul Afacerilor Interne, al cărui ministru era atunci temutul Alexandru Drăghici. Pentru ce l-au dus la M.A.I. numai Ion Flueraş a ştiut şi cei care l-au anchetat sau care au discutat cu el acolo.

„Pe la jumătatea lunii iunie 1953, Ion Flueraş a fost adus din nou în Penit. Gherla, unde a fost încarcerat într-o celulă de la etajul 1 al celularului C (mare) şi nu a mai fost scos la muncă.

„Într-o noapte din jurul datei de 20 iunie 1953, ofiţerul de servici, împreună cu şeful de secţie au descuiat uşa celulei în care se aflau Ion Flueraş şi alţi deţinuţi şi l-au luat cu ei şi l-au dus într-o celulă de la parterul celularului C, dându-l în primire unei echipe formate din trei deţinuţi reeducaţi.”

Am folosit anterior lămuririle autorului privitoare la cei trei, acolo unde au apărut numele lor pentru întâia oară.

„Cei trei deţinuţi – Juberian, Rek şi Henteş – în acea noapte de iunie 1953, în care le-a fost ‘înmânat’ deţinutul Ion Flueraş, în acea celulă de la parterul celularului C (mare), începând de pe la jumătatea nopţii şi până dimineaţa n-au făcut altceva decât să-l bată şi să-l schingiuiască pe fostul lider al social-democraţiei din ţara noastră. L-au bătut în fel şi chip pe bietul Ion Flueraş, care avea vârsta de vreo 75 ani. L-au bătut peste întreg corpul cu pumnii, cu cozi de mătură, cu bocancii şi cu un ciorap gros şi lung umplut cu nisip.”

„Toate acestea au transpirat mai ales după ce Constantin Juberian a fost luat de la Gherla la M.A.I., în luna iulie 1953, pentru a fi anchetat despre crimele sale din cadrul demascărilor din închisorile Piteşti, Gherla. Dar şi mai multe lucruri s-au aflat după 15 ianuarie 1954, când fabrica din incinta penitenciarului Gherla şi-a încetat activitatea şi toţi deţinuţii nereeducaţi şi reeducaţi au fost închişi în camere şi celule, fiind supuşi cu toţii unui regim celular şi de cameră.”

„Spre dimineaţă, cei trei deţinuţi reeducaţi l-au bătut crunt şi l-au schingiuit pe Ion Flueraş nu numai până când acesta şi-a pierdut cunoştinţa, ci şi după pierderea acesteia. Spre dimineaţă, l-au luat pe Ion Flueraş pe braţe şi l-au dus în celula din care fusese scos noaptea de ofiţerul de servici şi de şeful secţiei, aruncându-l pe prici.”

Ciclul pedepsirii de moarte a deţinutului, acum că a luat sfârşit – minus lipsa îngrijirii medicale ce i-a urmat – este în mod evident rezultatul convorbirilor sau anchetei ce au avut loc la Ministerul Afacerilor Interne. De bună seamă, atunci i s-a propus să semneze o autodefăimare a întregii sale activităţi politice, după cum a făcut-o şi şeful partidului său, Titel Petrescu, pentru a obţine în schimbul acestei trădări de sine, eliberarea tuturor colegilor săi de crez care i-au urmat întru dezicere. Despre Flueraş se crede că a refuzat acest târg.

Dar nu conducerea ministerului din Bucureşti avea să-şi mânjească mâinile cu sângele lui, oferind viitorimii capete de acuzare împotriva ei, pentru asasinat. Nici colegii acesteia de la conducerea penitenciarului Gherla, nici măcar ultimii şi cei mai modeşti gardieni n-aveau s-o facă. Existau inşi educaţi anume să omoare fără a pune întrebări, deoarece îşi închipuiau că pe calea aceasta îşi câştigau libertatea şi tresele puse de-o parte anume pentru ei. Erau tinerii legionari reeducaţi (în cazul în speţă şi un informator în rândurile mişcării muncitoreşti, pentru a i se dovedi lui Flueraş că până şi un ciripitor în defavoarea comuniştilor era mai preţuit de ei decât un ins care s-a opus formării partidului comunist român şi care s-a opus Moscovei!).

Aşa a început ultimul drum al liderului social-democrat, sub observarea directă a naratorului, el însuşi agonizând în infirmerie:

„Ion Flueraş, rămăsese în stare de inconştienţă, cu capul tumefiat, cu vânătăi pe faţă şi urme de sânge la gură şi nas. De asemeni mâinile îi erau tumefiate şi vinete. Pe zeghe şi pantaloni avea pete de sânge. Era inconştient, ţinea ochii închişi şi gemea întruna. Iar după numărătoarea de dimineaţă, a venit plantonul de la infirmeria mare de la etajul 3 – infirmeria care se afla în camera nr. 87 – şi împreună cu unul din cele două plantoane de pe sala etajului 3, l-au luat pe Ion Flueraş şi l-au dus la infirmerie, aşezându-l pe un pat din colţul din dreapta, din fundul acestei camere mari. Când plantonul de la infirmerie – un tânăr cu numele Coroi sau Coroian, în vârstă de vreo 20 şi ceva de ani, de statură mijlocie, destul de bine legat, transilvănean, băiat cumsecade, corect şi autoritar în acea cameră-infirmerie, nu stătea de vorbă cu altcineva în afară de mine şi vecinul meu de pat (un tânăr tot ardelean care, înainte de arestare absolvise liceul militar din Tg. Mureş), decât ceea ce era necesar. Eu eram internat de sanitarul plutonier Vereş Grigore cu pleurezie exudativă la ambii plamani.”

„Când plantonul Coroian l-a dezbrăcat complet pe Ion Flueraş, pentru a-i îmbrăca o cămaşă şi nişte indispensabili curaţi, pe întregul său corp se vedeau contuzii, vânătăi şi leziuni.”

„Medicul oficial al Penitenciarului Gherla, Bărbosu Viorel, nu a trecut deloc pe la infirmerie pentru a-l vedea pe deţinutul Flueraş Ion care, din noaptea în care a fost bătut şi schingiuit, nu şi-a mai revenit din starea de inconştienţă, n-a mai deschis ochii şi nu a vorbit deloc, ci doar gemea! Gemea întruna: ‘ăăă, ăăă, îîî, îîăă, îîî, ăăă, îîăă…’, timp de o lună de zile, până pe la începutul ultimei decade a lunii iulie 1953, când, într-o noapte, a murit. Singurul oficial care a trecut pe la infirmerie a fost sanitarul Vereş Grigore.”

„În acea lună de zile în care Ion Flueraş a fost ţinut în infirmerie, plantonul Coroian (Coroi) l-a îngrijit! Obişnuia să-i ridice capul cu o mână, iar cu cealaltă îi dădea apa cu lingura, la fel ca şi zeama ciorbelor – lichide din care mai mult îi curgea din gură pe piept, decât le înghiţea. Coroian îl ştergea şi-l spăla pe faţă cu o cârpă umedă şi tot el îi schimba cămaşa şi indispensabilii.”

Feiu N. Mândru nu-l părăseşte pe fostul său coleg de infirmerie în aceste amintiri privitoare la el, fără a-i numi pe cei vinovaţi de pieirea lui în chinuri atât de cumplite.

„Ion Flueraş, după ce a fost condamnat la 25 ani muncă silnică, din care a executat 5 ani şi 4 luni, a fost asasinat în felul în care l-am arătat mai sus. Sarcina de a fi ucis, dată de Comintern încă din anii treizeci, a fost îndeplinită în anii cincizeci (iunie-iulie 1953)! În acel timp, la Penitenciarul Gherla ofiţer politic şef (şeful Biroului Operativ) era slt. M.A.I. Capană (?) care-i succedase ofiţerului politic slt. Avădanei Constantin, care a fost arestat în ziua de 24 martie 1953, pentru participarea sa la acţiunea criminală denumită „demascări”, de la Penit. Gherla. Dat fiind vârsta sa (în 1953 avea vârsta de circa 30 ani), slt. M.A.I. Capană ar putea fi în viaţă şi ar putea da relaţii despre asasinarea lui Ion Flueraş.”

„Dintre cei trei deţinuţi – Juberian Const., Rek Ştefan şi Henţeş Nicolae, care prin bătaie şi schingiuire l-au ucis pe Ion Flueraş, ştim în mod sigur că Juberian Constantin nu mai există din noaptea de 17/18 decembrie 1954, când a fost împuşcat împreună cu Ţurcanu E. şi alţi şaisprezece condamnaţi la moarte în procesul Ţurcanu.

(Mihai Rădulescu, Timofei N. Mândru – Memoria. Revista gândirii arestate, nr. 39 (2/2002), pp. 64-75)