Din nou în cloacă

În camera în care fusesem introdus atmosfera era asemănătoare cu cea de la Piteşti din ultima perioadă. Cu comitete de demascări, scormoneli continui prin cutele cele mai dosnice ale creierului după cine ştie ce fărâmă de amintire rătăcită pe acolo.

Pluteam ca pe un ocean de smoală în care negura groazei acoperise totul. Nu ştiam nici unde-i răsăritul, apusul, nici miazanoapte sau miazazi. Timpul trecea, dar nu ştiam că trece. Doar umbre ale groazei se perindau pe dinaintea mea, fioruri demonice îmi fulgerau prin şira spinării, de la stânga la dreapta, numai coşmare…

 

În felul acesta s-au furişat pe lângă mine fără să sesizez sărbătorile Crăciunului anului 1951 şi sărbătoarea anului nou 1952.

 

Când mă gândesc retroactiv, am impresia că nici nu a fost Crăciun în anul 1951, cum nici an nou în anul 1952.

În una din zilele lui ianuarie 1952 au fost anunţaţi că cei cu pedepse de peste 10 ani şi peste, plecăm la mină.

Am tresărit punându-mi speranţa în plecare. Poate-poate voi scăpa şi de la Gherla, care devenise la fel de grea ca şi Piteştiul.

După ce ne-am făcut bagajele cei cu pedepsele respective, vine un gardian însoţit de unul din reeducaţi -fost elev- Stoian Ion.

Suntem trecuţi în revistă, iar când ajunge la mine, Stoian mă împinge cu mâna spunând: tu nu pleci, banditule!

Am simţit de parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă.

Din nou -la fel ca la Piteşti- mi se tăia speranţa de a putea scăpa din infern, dacă nu, cel puţin de a-l schimba cu altul.

M-am întors în cameră înfrânt, zdrobit, zicându-mi: Ce mai vor oare? Nu văd aceştia că eu nu mai exist? Eram un om înfrânt, cu voinţa distrusă şi despre care mai auzeam şi eu pe câte unul şi altul spunând că n-aş fi în toate minţile…

Aş fi acceptat cu bucurie epitetul de nebun, dacă m-aş fi bucurat şi de reversul nebuniei, acela de a nu mai suferi pentru aceasta. Ori eu trăiam suferinţa în toată dimensiunea ei.

(Aurel Vișovan – Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?)