„Doamna Voinescu, am fost colege!”
Într-altă aripă a închisorii (n.n. Închisoarea Jilava), în cea afectată femeilor, într-o celulă umedă și întunecoasă, două deținute sporovăiau cu aprindere. O tânără prostituată și o țigancă mai vârstnică. Își povesteau una alteia episoade din meseria respectivă. Țiganca era hoață de buzunare și-i destăinuia celeilalte, într-un elan de altruism și cu lux de amănunte, cum proceda când, într-un tramvai, tăia cu deosebită dexteritate căpătată prin îndelungi exerciții, buzunarul unui „client” spre a-i subtiliza portofelul.
Șezând pe priciul alăturat, cineva ascultă, cu încordată luare aminte a celui obișnuit să cerceteze până-n adâncurile cele mai ascunse toate aspectele, pe care le poate dezvălui ființa umană. O femeie potrivit de înaltă, slabă, îmbrăcată într-o rochie neagră, cu chipul brăzdat încununat de albul părului ca de un nimb luminos, își oprise asupra lor privirea ochilor dăruiți cu o mare putere de pătrundere a sufletelor. Un zâmbet, angelic aproape, destinse buzele ascultătoarei și o voce care vibra de nespusă căldură le întrerupse: „Măndițo, când vom ieși de aici și-o să ne întâlnim în vreun tramvai, nădăjduiesc că pe mine o să mă cruți”. Palma tuciurie, cu degetele tăbăcite de arsura tutunului, plezni peste gura Măndiței care se blestemă: „Aoliu! Să mă bată Ăl de Sus! D-apăi cum să fac cu matale ca cu fiștecare! Păi se poate! Că noi am fost colege doar, Doamna Voinescu!”
…Aceea care, (n.n. Profesoara Alice Voinescu) dintr-o greșeală, fusese trecută pe lista condamnaților recenți și căutată printre bărbați, zăcea de mai bine de un an la Jilava, îndurând frigul și foamea; înnotând în noroaiele și lapovița din curtea celularului unde se făceau plimbările sau îi era îngăduit să se spele la apa rece de la cișmea în timp ce picioarele îi erau cufundate până la genunchi în glod.
Avea aproape 70 de ani și era chinuită, de mult, de o necruțătoare suferință cardiacă. Regimul comunist de la București găsise de cuviință să încarcereze profesoara adorată de studenții ei și conferențiara care avea prea multă priză asupra unui public ce se îmbulzea în sălile de la Dalles, Ateneu sau Fundațiile Regale, pentru a o asculta cu nesaț. Trebuia să se sfârșească cu mitul Alice Voinescu! Să i se închidă gura. Să fie pusă în imposibilitatea de a mai influența tineretul cu mentalitatea sa înalt burgheză.
Odată cu întunericul, deținutele – slăbite de puținătatea hranei și de aerul îmbâcsit din celulă – adormiseră pe scândurile goale ce le țineau loc de pat. În liniștea nopții, trează, Alice Voinescu își depăna firul vieții, încercând să descifreze sensul soartei care o aruncase acolo la vârsta când ar fi fost timpul să culeagă roadele muncii de peste cinci decenii…
A fost anchetată de o serie de analfabeți pentru a da socoteală de rolul jucat în viața culturală a țării. În cursul uneia dintre aceste anchete, turbând de furie că nu înțelelegea nimic din argumentările acuzatei, zbirul a ridicat palma s-o lovească. Cu o dârzenie, nebănuită în acel trup firav ajuns pe pragul senectuții, Alice Voinescu l-a apostrofat: „Să nu îndrăznești să dai în mine, că îmi zdrobesc capul de pereții aceștia și-o să mă ai pe conștiință!” Desigur nu amenințarea cu remușcările unui proces de conștiință a oprit mâna brutei, ci, mai mult ca sigur, fascinanta forță spirituală a privirii cu care-l țintuise; fapt este că n-a cutezat să-și împlinească gestul.
Un adânc oftat a punctat sfârșitul acestei treceri în revistă a atâtor episoade din viață, în timp ce buzele au murmurat ruga țâșnită din neclintită convingere creștină: „Iartă-le lor Doamne că nu știu ce fac”…
(Andrei Ozana, „Doamna Voinescu, am fost colege!”, material disponibil la altertativaonline.ca)