Doctorul Lefa Aristide, om de o modestie rar întâlnită
Pe dr. Lefa Aristide l-am cunoscut în penitenciarul sanatoriu Tg. Ocna, în plină activitate profesională. Lucrând în libertate ca chirurg, era foarte solicitat și de cei din secție, în special la parter, unde, majoritatea aveau fistule deschise de natură TBC și necesitau îngrijire mai atentă. Personal, nu prea am avut de-a face cu el, decât atunci când, întors din orașul Tg. Ocna, unde fusesem operat de apendicită și pe drum dus într-o căruță hodorogită, mi se deschisese incizia, în ciuda cusăturii făcute de medicul chirurg. Atunci m-a pansat o dată sau de două ori.
În anul 1998, printr-o fericită întâmplare, i-a apărut cartea Fericiți cei ce plâng, după o ședere de mai bine de șapte ani în Editura Eminescu. Cred că am fost primul care am cumpărat-o și, în seara aceea, când m-am apucat s-o citesc, n-am mai scăpat-o din mâini, până când s-a făcut ziuă. Am publicat un articol despre ea în Viața medicală, dar ce putea cuprinde un articol limitat la spațiul tipografic acordat, când conținutul cărții era o adevărată arhivă de informații de detenție?
Ca mulți dintre studenții trecuți prin Pitești, nici dr. Aristide Lefa n-a scăpat de cumplitul flagel al reeducării. Norocul însă i-a surâs că, simulând un proces de tuberculoză osoasă, a fost trimis la Sanatoriul Tg. Ocna împreună cu alți 45 de studenți. […]
Revenind la activitate dr. Lefa Aristide, complet sănătos, e de mirare că nu s-a îmbolnăvit și el de TBC, într-o secție unde, la o zi sau două, mai deceda câte un deținut. Mai târziu munca aceea uriașă a fost împărțită cu medicinistul Mihai Lungeanu, devenit după eliberare, preot. Acestor minunați doctori, Floricel Nicolae, Ion Ghițulescu, Lefa Aristide, Victor Grapan, Georgescu George, Lungeanu Mihai, Cepi Stere, ar trebui să li se ridice monumente pentru uriașa muncă depusă pentru salvarea confraților de suferință. Paralel cu munca depusă. Un mare ajutor ni l-a dat și medicul oficial al închisorii, Margareta Danielescu, care a fost în momentele cele mai grele alături de noi. De multe ori această inimoasă doamnă doctor a parcurs drumul către București, fie pentru obținerea pachetelor cu alimente și îmbrăcăminte, fie pentru obținerea antibioticelor salutare pentru noi. […]
Dar despre ce s-a întâmplat la Tg. Ocna s-ar putea scrie un roman și încă tot nu ar fi de ajuns. Lupta medicilor împotriva unui flagel bine întreținut de către un sistem criminal comunist a fost mai mult decât supraomenească. Numai gândindu-ne cum au fost trimiși, disciplinar, medici care i-au îngriji pe bolnavi, ar trebui să-i pună pe gânduri pe ușuraticii istorici de astăzi. Cazul dr. Aristide Lefa nu e singular, el a fost urmat de mulți alți medici, care au înfruntat izolările pentru asistența medicală dată confraților de suferință. Din cei care au fost la Tg. Ocna puțini mai trăiesc, întrucât mortalitatea acolo era de peste 50%. Revenind la dr. Lefa, om de o modestie rar întâlnită, trebuie să mărturisesc că de multe ori îl invidiam pentru puterea lui de dăruire care mie îmi lipsea în mare parte.
(Gheorghe Penciu, Medici în recluziune, Editura Vremea, București, 2001, pp. 201-207)