Domnul Alexandru-Codin Mironescu aşa cum ne-a rămas în amintire

În urmă cu mai bine de patruzeci de ani, printr-o fericită întâmplare şi cu concursul unui prieten, am cunoscut-o pe Ileana Mironescu, pianistă, care, după un spectacol la Sala A.R.L.U.S., ne-a invitat în strada Vasile Lascăr, unde locuia împreună cu familia sa. Acolo i-am cunoscut părinţii, pe domnul Alexandru-Codin Mironescu, pe doamna Maria (Mimi) Mironescu, şi pe fratele ei, Şerban.

Atunci, în seara aceea, am avut bucuria să constat că universul în care pătrunsesem şi pentru care era greu să găseşti cuvinte spre a-l descrie, era fascinant. Ai ei nu erau singuri, şi toţi cei aflaţi acolo păreau a constitui un cenaclu, iar discuţia ce se purta avea un pronunţat caracter mistic.

Tatăl Ilenei, după ce ne-am strâns mâinile cu profundă afecţiune şi căldură, deşi ne vedea pentru prima oară, pe mine şi pe prietenul meu, Corneliu Irod, ne-a făcut semn să luăm loc, continuându-şi discuţia. Doamna Mironescu, Mimi, cum auzisem că i se adresa din când în când domnul Alexandru, era o persoană de o distincţie naturală şi, din colţul în care se retrăsese, ne privea cu un aer binevoitor. Deşi înalt, nu atât de robust ca tatăl său, blond ca mama sa, îmbrăcat într-un bluzon ecosez, fratele Ilenei lua parte la discuţie într-o perfectă armonie cu cei din grup.

Dar, încă de cum am intrat în impresionantul apartament, care parcă era un muzeu, şi am prins puţin din discuţie, am băgat de seamă că domnul Alexandru-Codin Mironescu părea a da tonul, a conduce discuţia, având o deosebită cunoaştere a religiei creştin-ortodoxe. Eu ascultam plimbându-mi privirea peste obiectele atât de rafinate, autentic folclorice, ce veneau să împlinească o dată mai mult, fără ostentaţie, acea atmosferă de cea mai elevată simţire cultural-artistică. Tot apartamentul era plin de frumuseţi. Îmi aduc aminte cu plăcere de colecţia de scoarţe vechi româneşti, de covoarele orientale aşternute peste tot, fie pe jos, fie pe divanuri, fie pe laviţe sau atârnate pe pereţi, armonizându-se cu mobilierul ardelenesc din lemn pictat în manieră săsească, cu mult albastru, roşu, galben şi verde, albul fiind pus ca o broderie ici, colo. Erau acolo dulapuri şi blidare, simple rafturi, poliţe, banchete, scaune, multe dintre acestea piese datate cu ani ce coborau până pe la 1860 sau poate şi mai jos. Ceramica populară, de asemeni mai mult ardelenească, puncta ca un accent de formă sau culoare grupul de obiecte ce acoperea un perete sau altul cu icoane pe lemn sau pe sticlă – fala colecţiei. Şi tot acolo, pe laviţe, pe scaune şi divane erau împrăştiate numeroase perne îmbrăcate în ţesături şi broderii bogat ornamentate, culese din ii sau ştergare aparţinând mai tuturor zonelor folclorice româneşti. Graţie bunăvoinţei domnului Mironescu am şi acum la noi acasă o icoană – prăznicar cu patimile lui Iisus Hristos – copiată de mine după cea care trona în holul cel mare, ornamentat cu o scoarţă moldovenească, lângă care se afla masa masivă, ţărănească, în jurul căreia stăteau cei atât de cufundaţi în discuţia filosofico-religioasă. Cum am mai spus, Casa Maria şi Alexandru-Codin Mironescu era un veritabil muzeu în adevăratul înţeles al cuvântului, viu şi plin de viaţă. Era spaţiul în care familia Mironescu îşi desfăşura viaţa, existenţa cotidiană. Aici se trăia, iar lucrurile erau prietenii acestei familii, aşa cum fiecare membru al familiei Mironescu era prietenul lucrurilor atât de frumoase şi care făceau parte din viaţa stăpânilor.

Eu şi soţia mea Gunka am fost într-o mai strânsă legătură cu familia Mironescu mai ales după ce ne-am căsătorit, în 1959, an în care s-a căsătorit şi Ileana cu Titu.

După ce Şerban şi domnul Mironescu au revenit acasă din detenţia comunistă, pe motive mistico-religioase, cu timpul întâlnirile au devenit mai dese, fie la dumnealor, fie la noi, în Piaţa Palatului. Atât domnul Mironescu cât şi Şerban şi-au revenit după anii privaţi de libertate, purtându-se ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat în viaţa lor, luând totul de la început. Credinţa în Dumnezeu, nezdruncinata lor credinţă i-a întărit şi i-a făcut să redevină ceea ce au fost mai înainte: oameni de profundă cultură, iubitori de viaţă şi artă. Doamna Mironescu însă, din cocheta ce era în lipsa soţului şi a fiului, din femeia demnă şi puternică spre a nu fi compătimită, după întoarcerea lor acasă a devenit o persoană mai puţin atentă cu felul cum arăta. Nu mai era cochetă, şi asta pentru că nu mai avea pentru ce să lupte. Doar distincţia îi mai rămăsese. Erau într-o situaţie deosebit de grea, aproape că n-aveau din ce trăi, existenţa de zi cu zi devenise o problemă. Ne vedeam şi discutam uneori până spre ziuă, mai ales despre pictura mea, ei fiind nelipsiţi de la vernisajele ce le făceam. Aceasta s-a întâmplat până la marea plecare a domnului Mironescu, despre care N. Steinhardt, într-o scrisoare din 22 ianuarie 1973 către Virgil Ierunca scria: „Nu ştiu dacă ai aflat de moartea lui Codin Mironescu. A fost unul din cei mai curaţi oameni din câţi am cunoscut. Şi un creştin cum rar întâlnim: nebigot, nehabotnic, nefăţarnic; drept şi îngăduitor. Şi ce viaţă desăvârşit românească a dus (…) Simt că a murit un om al lui Dumnezeu”.

Din nefericire aceste fiinţe nu stau mult pe pământ, în marea trecere pleacă chemaţi parcă de Cel Atotputernic, care punându-i în slujba Sa, îi pregăteşte pentru Marea înviere când, desigur, vor deveni Apostoli.

(Spiru Vergulescu în Alexandru Mironescu, Floarea de foc, ediţie îngrijită de Lis Karian, Editura Elion, București, 2001, pp. 475-477)