Drama de familie a unui preot mărturisitor

M-am întors în sat după treizeci de ani. Om matur, acum. Când am plecat eram un puşti. Pornisem în lume, cu o geantă jerpelită – o porthartă, primită de la un unchi militar. Îndesasem în ea câteva cărţi şi un caiet. Voiam să mă fac om mare. Aşa mi-a spus mama, la plecare: du-te la învăţătură, să te faci om mare. Ei ţăranii se considerau oameni mici. În ziua aceea de toamnă am pornit în marea aventură. Cu armele din porthartă am intrat la liceul Emil Racoviţă din Iaşi.

Mă urc grăbit în tren. Mă opresc, pe culoar, la o fereastră. Privesc nostalgic spre sat. Deodată, o zăresc…

Stătea pe peron. Mignonă, gârbovită de greutăţi, cu ochi mari albaştri. Limpezi ca cerul de vară după ploaie, învăţătoarea privea înlăcrimată spre tren. Îşi condusese băiatul la gară. A rămas singură cu trei copii. Soţul, preot cu har, care chiar credea în Dumnezeu, a fost arestat de comunişti. Coana preoteasă a devenit tovarăşa învăţătoare. Pe peron, frunzele galbene zburau de ici-acolo măturate de pale de vânt. Am privit lung la învăţătoare. N-aveam s-o mai văd…

Învăţătoarea mi-a pus condeiul în mână să scriu povestea!

Şi totuşi!… Când am ajuns în sat am văzut-o. Soarele tocmai apunea. Învăţătoarea stătea la portiţa casei parohiale. Condusese, pe aleea străjuită cu regina nopţii, un mic grup de copii. Regina nopţii îşi deschisese încet petalele. Florile ne îmbătau cu parfum. Împreună cu colegii din clasa a patra ne aliniem doi câte doi. Suntem doar doisprezece. Traistele, pline cu cărţi, atârnă până la genunchi. ”Bună seara, elevi!”. ”Trăiască Partidul Muncitoresc Român!” Aşa ne învăţase să răspundem. Răspunsul era cam anemic. Noi, copiii nu prea vroiam să trăiască partidul. Pe drum, trecea ţanţoş, miliţianul. El îl arestase pe preot. Învăţătoarea ne îndeamnă să repetăm mai cu inimă lozinca. Ţipătul nostru îl opreşte o clipă pe miliţian. Priveşte mândru spre noi. E roşu la faţă ca un drapel sovietic. Îşi trece arma pe umărul celălalt, apoi dispare în praful drumului. ”Miresmele reginei nopţii alungă spiritele rele, copii”, zice încet învăţătoarea.

Din răsărit comunismul venise în pas de front. Învăţăm abecedarul şi istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Coana preoteasă s-a înclinat vremurilor. S-a despărţit de preot. Să poată să-şi crească copii. A devenit ”tovarăşa” învăţătoare. Preotul Dumitru Zamisnicu a refuzat să slujească la doi stăpâni: lui Dumnezeu şi comuniştilor care îl negau. L-au trimis la reeducare: să sape canalul Dunăre – Marea Neagră. Să afle, acolo, că Dumnezeu din ceruri nu există. Doar dumnezeul pământean – dictatorul comunist.

A fost odată o învăţătoare bună, o amintire…

Din casa parohială, coanei preotese, i-au lăsat doar o cameră. Celelalte le-au transformat în şcoală şi grădiniţă. Apoi, în sediul CAP. Pe învăţătoare o chema Maria. Oare numele Maria e predestinat suferinţei?!…

Mă uit spre casa parohială. Ţăranii au distrus tot ce le aminteşte de colectivă. Nu mai există nimic în acest spaţiu. Doar bălării. Un câine, lihnit de foame, adulmecă urme de iepuri. Peste acele locuri bate vântul sălbăticiei…

Odinioară spiritul preotului şi al învăţătoarei pluteau benefic peste sat. Ca o chemare la credinţă şi cultură. Acum preoţii strâng bani. ”Pentru biserici!”…

Se construiesc mereu biserici – tot mai înalte, dispare credinţa.

Preotul Zamisnicu s-a întors de la Canal. Cărunt, dar încă zdravăn. ”Ce v-a făcut să rezistaţi?” l-au întrebat ţărani. ”Credinţa!” a răspuns preotul. A refuzat să mai slujească bisericii. A plecat în munţi . Să-l slujească singur pe Dumnezeu. A devenit schivnic.

Doamna învăţătoare s-a retras la Iaşi, la copii. O mai revăd din când în când. Conduce un grup de copii pe aleea cu regina nopţii…

(Vasile Anton – Poveste din epoca tenebrelor apud Credința în zeghe. Preot Dumitru Zamisnicu – Evocări, ediție îngrijită de Dumitru Zamisnicu, Editura Universitas XXI, Iași, 2013, pp. 11-13)