Sergiu: „Dumnezeu lucrează acolo unde nu te aștepţi prin Sfinţii Săi, mărturisitori în temniţele comuniste”

Pe undele calde ale luminii primăvăratece, printre suspinele materne ale florilor de mai, am avut bucuria duhovnicească de a păşi pe tărâmul străin al închisorii de la Gherla, cu ocazia prăznuirii Sfântului Evghenie Rodionov (23 mai 2012), în intenţia frumoasă de a vesti celor întemniţaţi aici, mucenicia unui copilaş de numai 19 ani, care a preferat să se lepede de această lume înşelătoare în nădejdea sinceră a Învierii în Hristos, decât să accepte lepădarea de Hristos şi renunţarea la biruinţa Crucii.

Păşind pe pragul închisorii de la Gherla, în mintea mea se derulau mărturiile celor ce au pătimit aici, şi nu numai, ci în toate închisorile comuniste, mărturii care mă îndemnau să plec capul în pământ şi să păşesc cu durere şi nevrednicie, pe acest pământ sacru, un pământ al bucuriei hristice în suferinţă. Mă întrebam în sinea mea, dacă o să am bucuria de a simţi sfinţenia suferinţelor celor ce au pătimit aici, dacă nu voi fi oprit în chip miraculos de Sfinţii Închisorilor, dată fiind starea mea interioară, alterată de căderile adolescentine într-o lume rebelă, incertă şi nesigură pe credinţa în Dumnezeu! Aș vrea să subliniez faptul că sunt creştin ortodox convins, cu studii de teologie, dar în acelaşi timp, un tânăr al zilelor noastre, care în dorinţa de a cuceri lumea printr-o poziţie socială şi o carieră frumoasă, am lăsat la o parte bucuria trăirii în Hristos, luptându-mă să-mi construiesc viitorul singur, cu propriile mele forţe intelectuale, negând ajutorul lui Dumnezeu şi sprijinul Lui.

Pare de necrezut, dar aşa am făcut, aşa m-am comportat! Am trecut prin toate ”cercurile Iadului” gustând din bucuria murdară a patimilor ce împresoară adolescența departe de Hristos! Dar… dacă eu m-am depărtat de Dumnezeu punându-L în umbră, El nu s-a depărtat de mine nici o clipă! A rămas în propria mea umbră, amintindu-mi, ori de câte ori o întâlneam, că El este acolo şi mă aşteaptă! În puţinele momente de reculegere de sine, în perioada căderilor mele majore, L-am rugat -sarcastic- să-mi arate calea, de vreme ce zice că vrea să mă scoată la liman. Şi nu a ezitat, în marea Sa iubire faţă de oameni! Petrecând timpul pe o rețea de socializare, m-am trezit cu un material despre fericiții mărturisitori care au pătimit în temnițele comuniste. De curiozitate, am deschis link-ul, am citit, am răsfoit apoi pagina web… şi s-a produs miracolul. Primul lucru pe care l-am făcut atunci, a fost să merg în faţa oglinzii şi să mă privesc întrebându-mă: ”Cine eşti? Cum ai ajuns aici? Îţi place cum arăţi? Eşti mândru de starea ta, în condiţiile în care în ţara ta, în oraşul în care te-ai născut şi ai crescut (Gherla) e un altar de mucenici din timpurile comunismului? Mai ai ceva de spus? Mai poţi merge înainte pe drumul pe care te-ai pornit?”…şi câte şi mai câte întrebări! În câteva zile viaţa mea s-a schimbat, prin dorinţa de a descâlci căile pe care mă aflam şi găsirea unei soluţii de a mă întoarce în ţară şi mai ales ACASĂ în Sfânta Biserică! Şi mi-a ajutat Dumnezeu! Dar şi ispitele au fost pe măsură!

23 Mai 2012! – o zi în care Hristos a ieşit din umbra mea şi mi-a purtat paşii pe culoarele închisorii de la Gherla, mi-a dat bucuria să mă simt acasă şi dorinţa de a-i cere prietenia! Aici am primit ultima lecţie, şi cea mai dură, din toate căutările mele spre Hristos! Am avut bucuria să cunosc un tânăr deţinut, care în discursul lui, a cumulat toată frumuseţea trăirii în prizonierat (deşi el este sub pedeapsa faptelor sale din trecut! atenţie!). Ne-a mărturisit bucuria lecturilor duhovniceşti, a trăirilor spirituale pe care le are aici, şi mai ales dorinţa de a rămâne aici până la sfârşitul vieţii, considerându-se nevrednic de lumina libertăţii sociale, dat fiind faptul că aici L-a găsit pe Hristos, şi că libertatea îl sperie, considerând că i-ar putea confisca marea dragoste: Hristos! – cu lacrimi în ochi îl priveam, îi savuram discusul, şi nu puteam să mai gândesc nimic! Mintea şi fiinţa mea erau la poalele lui Hristos, de unde îl priveam cu durere şi ruşine, văzând parcă în braţele Lui pe toţi cei întemniţaţi în timpurile comunismului, desfătându-se de Harul lui nemărginit!

Astfel, ieşind de-acolo, m-am simţit răvăşit, umilit, dar şi plin de dragoste! Nu puteam să mă gândesc la nimic altceva, decât numai la faptul că Dumnezeu lucrează, acolo unde nu te aştepţi, şi că prin Sfinţii Săi, mărturisitori ai credinţei în temniţele comuniste, face adevărate minuni! De-atunci, şi până zi, preocuparea mea de bază a fost să citesc cât mai multe cărţi despre suferinţele celor întemniţaţi de comunişti, şi să-mi schimb viaţa cât mai mult, apropiindu-o de trăirile primare şi simple ale creştinismului, într-o lume cuprinsă de globalizare, renunţând la carieră, poziţie socială, beneficiile societăţii, şi ducând o viaţă cât mai simplă şi mai aproape de biserică!

Sfinţii Pătimitori ai Închisorilor comuniste, mi-au vorbit prin Sfântul Evghenie Rodionov, prin tot ce-am trăit acolo, spunându-mi că nimic nu este mai important în viaţa aceasta decât numai credinţa în Părintele Luminilor, îndemnându-mă să cuget mai mult la moarte şi bucuria ei, în nădejdea că în braţele lui Hristos, în Împărăţia Cerurilor, voi avea marea bucurie de a-i îmbrăţişa pe toţi cei care au pătimit în închisori pe nedrept, şi care au ales moartea mucenicească, sfindând împărăţia acestei lumi şi bucuriile trecătoare ale unei vieţi îngrădite de un sistem murdar/ateu/satanic!

Mulţumesc din tot sufletul şi fiinţa mea, tuturor celor ce au pătimit pentru Hristos în temniţele comuniste, fiindcă astfel l-am regăsit pe Părintele meu, şi mă pot bucura din nou de viaţa în Hristos, în toată nevrednicia existenţei mele!

Sfinţilor Mucenici ai Închisorilor comuniste, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!

Închin cu smerenie şi dragoste, câteva versuri personale, tuturor celor pătimitori, prin Sfântul Evghenie Rodionov:

 

Reflecţii lirice la pătimirea minunată a celui între sfinţi slăvit,

Noul Mucenic al Lui Hristos, ostaşul Evghenie Rusul

 

Din vremuri stinse în prezentu-mi întunecat,

Simt alinarea durerii din naşterea terestră,

Ce-mi învăluie tinereţea străină a timpului absurd

Cu-o dulce mângâiere, în suflet răvașă!

Să fie suspin, să fie lacrimi, ori cruntă amintire!?

Nu pot a şti, căci sufletul mi-e frânt de durere…

 

Mă aşez obosit pe talpa lespezii din Răstignire,

Şi privirea mi-o înalţ smerit spre Cer,

Şi mă-ntreb cu-nduioșare în cugetu-mi răpus

De existența-mi efemeră, în balanţa judecăţii obscure:

 

De ce născutu-m-am pe lumea asta nimicnicească!?

De ce atins-am a lumii străină filosofie!?

De ce-nfloresc în luna mai şi am parfumul mut!?

De ce mi-e sufletul străin de existenţă!?

De ce cuprind o mare-albastră în vifor milenar!?

De ce simt dăngăt de clopot în conștiința-mi surdă!?

De ce colind a lumii straturi, străine aparenţe!?

De ce mă bucur de şuier de izvoare şi parfum de păpădii!?

De ce îmi saltă sufletul de pace nefirească!?

De ce!? De ce!? De ce!? simţindu-mă în umbră de ateu!

 

Mă-ntreb mereu… şi lacrimi dure mă brăzdează!

A nopţilor enigmă, mi-e sufletul martor, şi rătăcesc,

Colindând sub Crucea Vieţii misterul din oglindă!

M-apasă o bucurie desprinsă din Botezul Sacru,

Şi înc-aud glas dulce de cădelniţă străbună

În jurul meu aruncând sarcastic şi divin… mireasma,

Iar glasul meu e dur şi agitat, speriat fiind de morţi!

Îmi pare c-au trecut secole şi istoria mi-e mamă!

 

Îmi caut Tatăl cu disperare prin Crucea din Botez!

Mă-ntrebi de-I ştiu misterul şi lumina din Scriptură?

 

O, străine, frate! Mi-e rușine-ați povesti îndepărtarea,

Durerea şi suspinul îngreuiat de-o existenţă cenzurată!

Îţi pot mărturisii fără cuvinte, atât: durere, durere, durere…

Străin fiind pe-a lumii uliţe acoperite de ştiinţă,

De ură etnică şi politici în existenţa de spirit terestru!

 

Orb călătoresc pe Calea de Lumină spre infinit,

Şi paşii mei colindă în neştire un sunet de toacă,

Pe trepte de portativ străin de-a Lumii muzichie,

Şi parcă glas de mamă mă-npresoara adesea

Cu lacrimi de mângâiere în întunericul Luminii !

E glas măreţ în vine! E căldura nedescrisa, omului din mine,

 

Ritmul paşilor dulceţii din Golgota în ochi senini,

În trupul meu frământat de tinereţea iscoditoare;

În lumea viclean-amagitoare, cu vise şi speranţe!

Am încă întrebări mistuitoare din şcoala cea dintâi

Şi caut răspunsuri în planuri măreţe de casă nouă!

Sunt tânăr şi ochii mei visează s-ating o stea,

Să-I cuprind lumina şi-nălțimea-I s-o cuceresc!

Aşa gândesc în orbirea-mi convingerii-n Botez,

Căci prunc fiind gustat-am din Har fără-ntrebare

Şi urmat-am o Lumină ce-o văd departe…

Să-mi fie străină Calea, Durerea şi Suspinul!?

 

Nu pot a mă-ntreba acestea, căci bucuria mă-npresoară,

Şi-o căldură lina mă-nconjoară cu-n braț de Tată

Peste umerii lăsaţi să-mi cadă în vremi de necredință!

O ! lumina din Botezul cel dintâi vinit-ai, aici (…)!

Aş vrea să mă ridic să-ţi fac închinăciune,

Să-ţi mulţumesc că datu-mi-ai putere să te cunosc;

Să-ţi cad în braţe, să plâng întâia oară în credinţă,

Cu Crucea-n piept în mâna-mi amorțită!

Dar, ştii!? acum suntem aici, şi nimeni nu vă desparte

Iubirea din Edenul răpit de pe Pământ!

 

Acum, în Casă Noua, lasă-mă Părinte Sfinte, cu umilinţă,

Să-mi plec ochii peste pământul însângerat de chinuri

Şi să dau iertarea cea cuvenită umanităţii întunecate,

Aşa cum, Tu, Părinte, prin Cruce iertat-Ai toate!

Şi mai lasă-mă Tătucă, dragă, o clipa-n prag…

Să strâng la piept măicuţa şi mâinile să-I simt,

Pe creștetu-mi de copilandru plecat în infinit!

Să-I mulţumesc că m-a născut în duh şi ani mi-a dat în viaţă,

Să cred în Tine, să Te cunosc, să Te ating!

Şi rogu-te, Părinte: ţine-o zile multe, lumii să vorbească,

De-a fiului nobilă ispravă, şi dă-I putere

Crucea să vestească lumii, în zi de Mai, de Înviere

Când înălțatu-m-am în slava lui Hristos!

Te las, măicuţă dragă şi fii pe pace,

C-a mea iubire tu purta-vei veşnic spre-a mamelor povață!

(Aprilie, 27, anul Mântuirii 2012, Gherla, în liniştea bucuriei îndurerate în smerita-mi existență, cel mai mic între creștinii nevrednici… Sergiu Florin Iunian)