Eliberarea

Prin 1960-1961, a apărut reeducarea deţinuţilor la Aiud. S-au format prin curţile închisorii mai multe aşa zise cluburi de câte 400 de inşi. Care era procedura: Să te compromiţi şi să te lepezi de legiune. Zilnic se făceau înscrieri la cuvânt. Ieşeau la pupitru şi îşi făceau autobiografia, un fel de demascare, de când erau legionari, ce activitate au dus împotriva  partidului şi după aceea urma să ponegrească tot ce le era mai scump, ca să dea dovadă că şi-au făcut reeducarea din convingere. Începeau cu ponegrirea părinţilor, că au fost nişte ticăloşi şi nemernici, că n-au ştiut să le dea o educaţie bună şi să-i îndrepte spre partidul comunist, care a eliberat ţara de sub jugul burgheziei.

Partidul le-a deschis ochii că biserica şi popii sunt mai mult decât o superstiţie care a ajutat la exploatarea muncitorimii şi a ţărănimii. Mişcarea Legionară, Garda de Fier, Căpitanul Corneliu Codreanu, Moţa, Marin şi toţi martirii noştri care s-au jertfit pentru neam şi pentru Hristos au fost ponegriţi în modul cel mai ordinar, de unii care cândva au fost legionari şi acum deveniseră nişte trădători murdari. Nemernicii spuneau că au fost nişte trădători, nişte bandiţi, că au fost unelte şi sprijinitori ai burgheziei şi ai moşierimii exploatatoare. Unii dintre ei au dat chiar dovadă că au devenit atei. Printre aceştia era Băniţă Ion şi mulţi alţii care au început să fie binevăzuţi de partid şi erau puşi pe listele de eliberare înainte de termen. O spun cu multă durere în suflet că au fost destui care s-au compromis, nu au rezistat şi au cedat.

Pe la celule au venit politruci, ofiţeri ai penitenciarului, şi ne aduceau ziare în care să cetim despre realizările partidului. Mulţi le-au primit, dar unii dintre noi le-am refuzat categoric. Printre ei părintele Marcu, studentul Trifon, călugărul Arsenie Papacioc, călugărul Ioan de la Mănăstirea Vladimireşti, călugărul Lungeanu, Părintele Vrânceanu şi alţii. Ne-au pus zeghele în cap şi ne-au dus la vestita zarcă de tortură. Ni s-a creeat regim de exterminare, cu zeamă chioară rămasă de la mâncarea celor care şi-au însuşit reeducarea şi care se eliberau. Dormeam doi într-un pat de fier,de acelea cazone, care erau de o singură persoană. Într-adevăr, era un somn de chin şi tortură. Apoi, ger, frig şi foame, mulţi pe lângă T.B.C. s-au îmbolnăvit de distrofie şi mai ales anchilozare.

În doi ani de zile s-au eliberat multe locuri de deţinuţi, aproape toată închisoare era goală. La 1 iulie 1964, toţi deţinuţii de la zarcă, pe la vreo două sute, ne-au pus zeghile în cap şi ne-au dus la camerele de la secţii. Sima Dimcica şi Puiu Atanasiu erau anchilozaţi complet. I-au pus pe targă şi i-au adus şi pe ei la secţii. Majoritatea ajunseserăm nişte epave şi când mergeam ne propteam unii de alţii. Şi fiindcă noi eram recalcitranţi, fără reeducare, a fost un miracol că şi noi am fost puşi în libertate, a fost mâna Bunului Dumnezeu. Dar fiindcă eram într-un hal de nedescris, anemici, anchilozaţi, nu ne puteau trimite aşa acasă. Astfel că ne-au creeat condiţii optime ca să ne refacem. Uşa camerei era deschisă acuma toată ziua şi mâncarea uimitor de consistentă. Toată ziua stăteam în curte la soarele binefăcător şi dătător de viaţă. Într-o lună neampus pe picioare.

La 1 august 1964, seara, ne-au dat biletele de eliberare. Ne-am dus la gară la trenul de Bucureşti. Ne-am urcat în tren, ne-am aşezat pe bănci, dar parcă nu ne venea să credem că suntem liberi. Ne uitam în jurul nostru, nu era nici un miliţian. Lume multă, toţi civili, bărbaţi, femei, copii, multă animaţie. Aceasta ne dădea liniştea sufletească şi încrederea că suntem liberi. Fiecare ne-am făcut rugăciunea în gând, cu nădejde în Bunul Dumnezeu că mergem spre casele noastre.

(Nicolae Ciolacu – Haiducii Dobrogei)