Eliberarea – Monah la Sihăstria

La sfârşitul lunii iulie 1964, printre ultimii care au părăsit Aiudul a fost şi fratele Constantin Dumitru. Cei care, în vreun fel sau în altul, primiseră reeduca­rea colonelului Crăciun au plecat mai devreme. Iar cei care nu au acceptat în nici un fel lepădarea de Hristos, de familie, de neam, de Mişcare au fost tinuti până când închisorile politice au trebuit să fie lichidate.

De aici Fratele Constantin a plecat la Sihăstria. „Venind la Sihăstria am simtit nişte stări duhovni­cești deosebite. Am fost la Părintele Ambrozie Do­garu şi apoi la Părintele Paisie Olaru pentru binecu­vîntare. La Părintele Paisie am găsit un bileţel în uşă: Sint bolnav, nu primesc pe nimeni”. Am venit înapoi la Părintele Ambrozie şi s-a dus el şi a vorbit cu Părintele Paisie şi am plecat cu binecuvântarea sa. Am simțit că m-a însoțit această binecuvântarea cel puţin o lună şi jumătate.”

Nu fără frică scriu că tot ceea ce dobândise în în­chisoare căpăta acum noi puteri. Sihăstria după cum mi-a povestit, şi după cum am simtit şi eu încă din prima zi cind am trecut pragul acestei mănăstiri, era un loc cu totul aparte. Cuiva i-a fost dat să înteleagă că dacă sunt locuri pe pământ mai aproape de cer de­cât alte locuri, Sihăstria este sigur unul dintre ele. Şi dacă poporul român este încă Creştin Ortodox, cu siguranţă aceasta se datoreşte şi rugăciunilor pustni­cilor din locuri ca Sihăstria. Iar acest lucru îl poate simti tot cel cu inima curată, între care era şi fratele Constantin. Mi-a zis, chiar, într-o zi, că l-a întrebat pe Părintele Cleopa de ce se simte atît de minunat după ce trece de Pârâul Alb iar Bătrânul i-a răs­puns: Pentru că aceste locuri sânt sfinţite de pustnicii care au vieţuit aici şi cel cu inima curată nu poate să nu primească din duhul locului.

Dar, cu toate darurile primite în închisoare, nici şederea în mănăstire nu a rămas fără ispite. Într-o zi, vorbind despre darul curajului, al ne-fricii, mi-a zis:

„Şi când am venit în Sihăstria, am fost însotit permanent de această ne-frică, chiar când mă întîlneam cu şeful Securitătii din Neamţ. Ştiam bine când acesta venea în mănăstire, iar când mă duceam la chelărie, îl găseam acolo, în chelărie.”

Intoarcerea în mănăstire a fost începutul unei vieti pline de osteneli şi nevoinţe, neştiute de ceilalti ale celui ce îl ciştigase pe Hristos prin grele încercari in adîncurile temnitelor antihriste. Bucuria de a-i regăsi pe cei mai multi dintre aceia care fuseseră împreună-vietuitori cu el la Mănăstirea Slatina a fost mare, pentru că în acele vremuri obștea Părintelui Cleopa era asemenea unei minunate ferecături a icoanei Mântuitorului Hristos: plină de pietre scumpe, adică de călugări îmbunătățiți, prinse în aur şi argint, adică legati unul de altul prin fapte bune. Însă precum ştim că nu se poate faptă bună fără ispite, aşa şi încercările prin care a trecut fratele Constantin au fost foarte mari, de vreme ce vrăjmaşul diavol nu suporta pe plăcutul lui Dumnezeu. Nu s-a înfricoșat însă nici de supărările ce i le făceau unii frati, nici de ispitele pe care i le aduceau securiștii veniti la el, nici de luptele ce le avea în liniştea chiliei, ci a stăruit în lucrarea faptei bune.

(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 68-70)