Eliberarea
În ziua de 31 iulie 1964 mi s-a înmânat biletele de tren şi – bineînţeles – biletul de eliberare. Privind nemişcat hârtia atât de mult râvnită, l-am citit de mai multe ori… deodată mi-am dat seama că data eliberării coincidea cu o sărbătoare din calendarul catolic: 31 iulie, ziua Sfântului Ignaţiu de Loyola.
Cu ani în urmă, după Piteşti, am făcut o devoţiune pentru acest sfânt, căruia îi închinasem ziua de joi. De altfel, în fiecare zi din săptămână aveam – în acest sens – o devoţiune specială:
Luni – zi închinată Sf. Tereza de Lisieux ;
Marţi – Sf. Anton de Padova ;
Miercuri – Sf. Iosif ;
Joi – Sf. Ignaţiu de Loyola ;
Vineri – Preasfânta inimă a lui Iisus ;
Sâmbătă – Inima neprihănită a Mariei ;
Duminica – lui Dumnezeu Tatăl .
Cu toţi aceşti sfinţi mi-am dus greul închisorii. Ei sunt cei care m-au întărit şi de atunci am fost convins că Dumnezeu nu m-a părăsit .
Era comoara mea de spiritualitate, de trăire intimă cu cei ce mă protejau, peste privirile gardienilor, peste răutatea multora dintre noi, în pofida timpului atât de lung petrecut în închisoare.
Şi iată că ziua de 31 iulie, ziua Sf. Ignaţiu de Loyola, un mare sfânt, dar atât de puţin cunoscut la noi în ţară, era ziua punerii mele în libertate.
***
Ieşirea s-a făcut pe grupuri. Mie mi-a venit rândul cam pe la ora 11 noaptea.
O atmosferă stranie ne cuprinsese pe toţi. Nici o exuberanţă, nici o explozie de bucurie, deşi era firesc, când te vedeai liber după atâta amar de ani petrecuţi după gratii.
La intrare eram tineri. Doamne, ce tineri eram ! Alţii erau atunci în floarea vârstei. Acum părăseam închisorea cu o oboseală generală care ne era adânc săpată pe faţă.
Fiecare avea semnele lui de întrebare:
-Oare mai găsesc pe cineva din familie?
-Mă voi putea adapta la noua viaţă?
-Voi găsi de lucru? Voi putea munci?
Ani de-a rândul ne gândeam că dacă va exista o zi a eliberării – va fi o explozie de bucurie. Chiar ne temeam că nu vom fi în stare să o depăşim. Or, n-a fost aşa. Unul din motive mai era şi sentimentul că ne eliberam în acelaşi regim în care am fost arestaţi.
De pe poarta închisorii am ieşit cu ultimul grup. Ne-am dus direct la gară. Puteam privi nestingheriţi înainte, înapoi, la stânga, la dreapta, dar mai ales cerul.
Aveam tren abia peste trei ore. Am început să mă plimb singur de-a lungul liniei ferate din gara Aiud. Mai erau călători în gară ce aşteptau acelaşi tren.
Mă uitam la chipurile oamenilor ce treceau pe lângă mine şi care nu ştiau de unde vin. Unii mai perspicace vor fi ghicit imediat – prea mult cenuşiu se adunase în privirea noastră.
Încercam să îmi imaginez ce preocupări poate avea un om ce n-a cunoscut închisoarea, ba mai mult, cum îşi reprezintă cei liberi noţiunea de „închisoare”.
Ca la orice plecare din ultimii ani m-am întrebat:
-„Încotro ?”…şi tot eu mi-am răspuns:
-„Acasă! ACASĂ!”
Cei din compartiment – obosiţi – nu bănuiau şi nu-i interesa că printre ei se afla unul care, doar cu câteva ore mai înainte, era între zidurile închisorii.
Am încercat să aţipesc. Imposibil. A doua zi dimineaţa, ajuns la Beclean, a trebuit să aştept mai multe ore.
În trenul ce mergea de la Beclean la Sighet, lângă mine s-a aşezat un cetăţean care -spre surprinderea şi nelinişteamea – mi-a zis:
-„Dumneata eşti Vişovan şi vii de la închisoare?”
-„De unde ştiţi?”
-„Vă ştiu de mult…”
M-am ferit să discut prea multe cu el, dar spre a nu observa că-l suspectez (era de la securitate ?) am pus şi eu câteva întrebări de circumstanţă:
-„Ce mai este prin Sighet ?… Ce schimbări s-au mai făcut ?…”
După care retrăgându-mă în sinea mea m-am prefăcut că dorm.Trenul mergea încet, foarte încet, gândurile o luau cu mult înaintea trenului, ajungând acasă, apoi iar se întorceau la Aiudul din care abia am ieşit.
În a doua noapte de călătorie, să fi fost ora 1 sau 2 după miezul nopţii, am citit pe frontispiciul gării : SIGHETU MARMAŢIEI.
Aici era o noapte răcoroasă de Maramureş şi căutam să mă conving că sunt în oraşul meu.
-„Ei, şi acum ce fac? Să merg direct acasă?”.
Mă neliniştea gândul că, dacă mama mai trăia, s-ar fi putut speria prea tare dacă o trezeam din somn. Bătrână şi plăpândă cum era după atâta amar de suferinţă, mă temeam să nu facă vreun şoc.
M-am aşezat pe o bancă în sala de aşteptare, dar a fost peste putinţă să aţipesc. Era atâta clocot în mintea şi inima mea încât mă miram că nu-l aud şi cei din jur…
Odată cu zorii, am ieşit pe peron, m-am înviorat cu apă rece, apoi cu sacu-n spate am pornit încet-încet spre casă.
Nu păream şi nu eram ca un om scăpat din închisoare şi care acum e liber… Eram bântuit de nelinişte. Oare ce voi găsi acasă? Treceam pe lângă oameni fără să-i văd şi fără să le atrag atenţia.
În vacarmul gândurilor ce se succedau cu furia unei tornade, m-am îndreptat, ca şi la eliberarea din 1957 spre casa în care locuia familia Şteţ de la care să aflu cât de cât ceva.
Cu inima strânsă mă opresc în faţa porţii şi bat, bat cam mult având în vedere ora matinală.
La un moment dat poarta se deschide şi apare bătrânul domn Şteţ, care mă recunoaşte fără prea multă greutate.
Întreb în mod ierarhic despre mama şi sora mea, dacă mai trăiesc şi ce fac…
-„Sunt bine amândouă „.
-„Dar Valerica ?”… am întrebat în şoaptă cu vocea pierdută în inima-mi strânsă.
Îmi răspunde, după o scurtă ezitare, nebănuind impactul ce-l vor avea cuvintele lui:
-„E căsătorită şi are un copil”.
Un întuneric brusc s-a lăsat în jur. Pământul îmi alerga nebuneşte de sub picioare, iar eu abia ţinându-mi echilibrul, fără să mai spun nimic, mi-am continuat drumul.
Totul se prăbuşise. Emoţia marelui eveniment al eliberării din închisoare, ce trebuia să fie bucurie, s-a transformat în durere.
-„Ce să fac ? Să-mi continui drumul sau să mă întorc, căutând alte cărări ?”
Dar mama ?… Chipul ei mi-a apărut aevea. Mama care suferise atâta de-a lungul anilor şi care aştepta minunea reîntoarcerii mele?…Ea nu-şi pierduse speranţa. Pentru ea merita să mă reîntorc.
Aproape fără să-mi dau seama am ajuns în faţa casei. Trebuia să-mi compun o mască spre a o înşela, să citească pe faţa mea doar bucuria revederii.
Descizând poarta o văd în curte, harnică de dimineaţă. Nu ştiu cum a zburat în braţele mele… apoi sora meala fel.
Plângeam în hohote toţi trei. Timpul şi-a oprit tic-tacul.
Încet, încet lacrimile s-au mai potolit făcând loc surâsului şi fericirii.
-„Dragul mamei, drag…”
Mama, schimbându-se la faţă, ştiind ce rană mare îmi produce, îmi spune cu toată delicateţea:
-„Dragul mamei, Valerica s-a căsătorit. Are deja un copil. Se auzise că ai murit. Aşa ştiam toţi. Ea, după ani de aşteptare, n-a mai putut rezista insistenţelor familiei de a-şi face un rost în viaţă…
Am dat doar din cap că înţeleg…
-„Să lăsăm, mamă, toate celelalte şi să ne bucurăm de întoarcerea mea”.
-„Să-ţi rostesc, mamă, o scrisoare pe care ţi-am scris-o în gând cu câtva timp în urmă, pentru momentul pe care-l trăim acuma:
…”Pentru tot ce-a fost odată
cântec, basm şi leagăn dus pe aripe de fluturi,
mamă, azi poem de flori să scuturi
ţi-am adus din zarea-nsângerată.
Vin de departe, mamă, din ţara de departe,
din greu de ani, de viscole şi moarte.
Nu plânge…
Florile nu-s flori de sânge,ci flori de măr, îngemănate-n rouă;
sunt pentru mâinile tale amândouă
ce-au ridicat odată un prunc spre aurori.
Sunt pentru ochii tăi , ce luminau culori
când îmi vorbeai de Maica Preacurată.
Vin de departe, mamă, din zarea-nsângerată
să-ţi străjuiesc cărările cu flori !”.
(Sighet, 7 martie 2000 – Aurel Vişovan)