„Era ca un stejar la umbra căruia ne lăsam cuprinşi şi care îşi trăgea seva din sufletele noastre şi se încălzea la vara ochilor noştri.”

Una dintre acțiunile familiei Brătianu, devenită tradiția vieții poetului Ion Pillat și apoi a fiului său, Dinu, a fost aceea de a fi în contact permanent cu scriitorii contemporani. […] La acele plăcute și simple ospețe, continuate cu discuții, luam parte împreună cu Dinu, Marie Pillat prezidând la un capăt al mesei, cerându-mi ca eu să prezidez la celălalt. Mi se părea că deasupra noastră zboară îngerii. […]

V. Voiculescu sta întotdeauna într-un fotel așezat de o parte, în unghiul dinspre intrare al camerei, îi avea astfel pe toți în fața sa și nu lua parte la discuții. Îl simțeam ca pe un spectator de elită, participând – retras în sine – la jocul surpinzător al ideilor ce se desfășurau în fața lui. Barba albă și mustățile îi ascundeau zâmbetul ascuțit, fin, de multe ori ironic, iar privirea rece îi lucea sub sprâncenele albe. Primăvara poetul se schimba la chip, căci obrajii, eliberați de părul bărbii tunse scurt, evidențiau trăsături de o neașteptată tinerețe. În decembrie 1946, V. Voiculescu ne-a citit Capul de zimbru, care începea seria surprinzătoarelor sale povestiri. Toți din jur ascultau cu sufletul la gură vocea sa acidă, nuanțată, supravegheată până la șoaptă, cu care povestea întâmplările fantastice, clocotitoare de vitalitate și forțe primare pe care le năștea realitatea însăși, străbătute de nădejdea de sfințenie a ființei sale. […]

După șase ani de lucru la Școala Tehnică Sanitară, am fost primită la Institutul de Istoria Artei. Eram documentaristă și, răsfoind revistele de istorie, pentru a fișa studiile dedicate artei vechi religioase, am dat peste jurnalul de călătorie al Mitropolitului Neofit Cretanul – fostul profesor al beizadelelor voievodului Nicolae Mavrocordat – pe la mânăstirile din Țara Românească închinate muntelui Athos. Am scris imediat un articol despre starea monumentelor religioase la începutul secolului al XVIII-lea și dr. V. Voiculescu, căruia i-l citisem, mi-a spus că, înainte de a-mi prezenta lucrarea la Institut, să o arăt și prietenului său, Barbu Slătineanu, specialist în ceramica medievală, care avea un bogat fișier al monumentelor feudale din România. Nu-mi puteam închipui că frecventarea, curând, împreună cu Dinu, a frumoasei case cu arhitectură clasică românească din str. Dr. Obedenaru și împrietenirea cu familia Slătineanu vor constitui una din învinuirile aduse lui Dinu la proces. […]

Am fost invitați imediat, Dinu și cu mine, la cenaclurile literare improvizate de Barbu Slătineanu. […] Ne așezam în semicerc pe fotelurile răspândite pe parchetul aurit și așteptam magia lecturilor care să ne scoată din contingent.

Poetul V. Voiculescu ne citea povestirile sale cu iz de sălbăticiune, în care senzaționalul se țesea din însăși viața de toate zilele, iar Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare ne exaltau. Unii dintre auditori, ca mine și Dinu și părintele Anania, abia trecuseră de treizeci de ani, dar ceilalți, ca Barbu Slătineanu și soția sa, Pici, Mioara Minulescu și Miza Crețeanu, Șerban Cioculescu și Vladimir Streinu împreună cu soțiile lor, pășiseră de mult în miezul vieții. Dar și pentru noi, și pentru ei patima sonetelor, prefăcută în incandescența rece a diamantului, avea un tulburător efect. Drama sonetelor era căutarea disperată și nestinsul dor de Dumnezeu – închipuite ca o dragoste deznădăjduită – când trufașă, când umilită. […]

V. Voiculescu citea poemele fără emfază, cernându-le prin sita fină a vocii sale. […]

De cele mai multe ori însă, poetul V. Voiculescu îi plăcea să ne invite, pe Dinu și pe mine, împreună cu prietenii noștri, Sandu Lăzărescu și dr. Nini Radian cu Marga, duminica, la el acasă. […] Suiam scările casei cu demisol și parter, trecând pe lângă două bătrâne, surorile doctorului, care ieșiseră ca două țărănci, duminica, la portiță.

Odaia sa mare mi se părea că este o peşteră, ca vizuina unei sălbăticiuni, poate pentru că lumina se strecura pe o singură fereastră îngustă. Rafturi dese, ticsite cu cărţi cu vechi coperţi, căptuşeau, prăfuit, camera. În jurul unui birou în stil Bieder- meier, interpretat rustic, se aflau foteluri în piele cenuşie, iar de-a lungul peretelui dinspre fereastră, încadrat în bibliotecă, se afla patul îngust, de schimnic, al poetului.

Uneori, vara, pe biroul plin de farfurioare, înflorea un pepene mare cu miezul dulce, zemos, alteori ceşti cu ceai dădeau de lucru mâinilor noastre. V. Voiculescu ne citea sonetele scrise în săptămâna respectivă. Dinu asculta tulburat, cu sufletul plutind în cuprinsul lor enigmatic. Seara plecam coborând ameţiţi scările şi ne întorceam să-l mai privim o dată pe bătrânul mag, care ne petrecea din cadrul uşii, având pe chip un straniu zâmbet, căci ne posedase sufletele, topite în creuzetul imaginaţiei şi simţirii sale. Era ca un stejar la umbra căruia ne lăsam cuprinşi şi care îşi trăgea seva din sufletele noastre şi se încălzea la vara ochilor noştri.

După moartea tatălui meu şi năruirea casei Pillat, doctorul înţelegea cât de greu apasă viaţa pe umerii mei nepregătiţi pentru atâtea răspunderi şi suferinţe venite deodată. Îl iubea pe Dinu pentru intransigenţa lui fără pată şi pentru credinţa lui, de aceea mă iscodea cu ochii săi reci, sfredelitori, şi zâmbetul său ascuţit. Firea lui adânc cinstită şi sufletul său sfânt, cu labirintul de patimi sublimat în spiritualitate, erau interesate de felul meu de a fi pasionat și temerar. Dar mie nu-mi păsa și mă bucuram, fără rezerve, de prezenţa lui, deşi ştiam cât mă supraveghea.

Într-un rând, V. Voiculescu mi-a spus că suntem asemeni personajelor lui Edgar Al lan Poe din nuvela Masca morţii roșii. La fel ca în poveste, el ne strângea în jurul operei sale, după cum Prospero îşi adăpostise prietenii în minunatul său palat pentru a-i apăra de ciuma roşie bântuind oraşul. Prospero este primul ucis de ciuma care a pătruns prin uşile ferecate. Tot astfel, V. Voiculescu ne izola înlăuntrul operei sale şi evadam împieună din cotidian. El a fost primul arestat, urmat de Dinu, de Barbu Slătineanu, de Vladimir Streinu, Sandu Lăzărescu, de dr. Nini Radian şi de prietenul acestuia Dinu Ranetti, care a căzut ca musca în lapte, participând la una din lecturile de duminică din casa doctorului.

Era o înserare de vară a anului 1958 când Dinu şi cu mine  împreună cu V. Voiculescu, am fost invitaţi la masă la soţii Radian. L-am însoţit apoi pe doctor până acasă. Am traversat Calea Victoriei, înflorită de o lume în veşminte uşoare de vară, şi am coborât bulevardul de-a lungul Cişmigiului aglomerat şi vesel. Doctorul avea un zâmbet care-i destindea şi lumina obrazul. Era obosit şi mersul său devenise şovăitor, poticnit. Ne mărturisea cu bonomie cât de mult îi plăcea să privească oamenii umblând vioi pe stradă, plimbându-se sau tăifăsuind nepăsători prin cafenele. A fost eliberat din închisoare în mai 1962, înainte de venirea lut Dinu, şi a murit la 26 apriie 1963. A fost adus acasă de fiul său, dr. Radu Voiculescu. Era surd, cu trupul micşorat, chircit de durere, cu vertebrele putrezite. Soacra mea se ducea să-l vadă. Pe mine nu a vrut să mă primească. Casa lui era continuu supravegheată. Gabi Defour, fiica lui, mi-a spus că nu a vrut să se spovedească şi a refuzat împărtăşania sub cuvânt că nu este pregătit. Lui Ionică, cel mai iubit fiu al său, i-a interzis să-i publice opera în regimul comunist. Ionici s-a luptat ca un leu paraleu şi a reuşit să obţină poemele religioase confiscate de Securitate şi i-a publicat opera.

După eliberarea din închisoare, Dinu i-a căutat mormântul fără să i-l găsească, deşi i se spusese pe unde se afla. M-am trezit într-o dimineaţă cu certitudinea că îi vom găsi mormântul şi, într-adevăr, l-am găsit: un mormânt împrejmuit cu lanţuri grele, ruginite. Dinu a aprins o lumânare, iar Monica a aşezat sub cruce două bucheţele de flori solzoase şi uscate – era iarnă -, şi era acolo toată iubirea noastră care se ducea, caldă şi vie, la el, adânc în pământ. 

(Cornelia Pillat – Ofrande. Memorii, Editura Humanitas, București, 2011, pp. 223-226, 261-265)