”Era un om deosebit de bun și nu dorea să suferim din cauza lui. Mila și credința lui erau extraordinare.”

La numai câțiva pași, după ce scap de aglomerația stației de metrou Unirea, vacarmul se aude tot mai slab. Grăbesc pașii spre liniștita stradă Principatele Unite. În dreapta, se profilează pe cerul clar cupola emblematică a Patriarhiei, iar în partea stângă, număr în gând străzile cu denumiri evocatoare – Ienăchiță Văcărescu, Muzelor Olimpului – ca într-un ritual pe care-l repet a câta oară? – pe acest itinerar de suflet. Mă emoționează gândul că poate și acum patruzeci de ani, casele aveau aceiași ochi care-l priveau pe el, că pașii mei vin acum pe urmele Magului călcând aceleași pietre ce-i primeau fericite pașii. Din curțile cu aspect aproape rural, copiii se vor fi oprit o clipă din joacă privind atenți la trecătorul blând, cu barbă albă și înfățișare de sfânt.

Ca și el, voi suna la portița casei din strada Olimpului, voi urca scările și-mi va deschide aceeași mână, mă va întâmpina zâmbetul dulce al frumoasei sale fiice, zâmbetul doamnei Gabriela Defour Voiculescu. Este și aici un fel de Casă memorială a poetului, aici unde a locuit sufletul său și unde numeroși scriitori și împătimiți de Voiculescu caută urmele sale devenite sfinte. Aici, doamna Gabi îmi arată cu dragoste câteva din lucrurile care aparținut, lucruri simple, devenite fără de preț, înnobilate de privirea poetului.

Iată – spune doamna Gabi, Icoana Mântuitorului despre care ne-a spus că o avea prezentă în memorie, în timpul detenției. O dată pe zi, la o anumită oră, cu ochii închiși își reprezenta această imagine a lui Iisus, rostindu-și ”Rugăciunea inimii”.
Pe acest glob pământesc cumpărat de tata de la anticar, mama însemna cu mici stegulețe liniile frontului Celui de-al Doilea Război Mondial, întârziind adeseori cu arătătorul pe Orașul-lumină, acolo unde cele două surori mai mari ale mele Marta și Sultănica erau plecate la studii.

Iată și oglinda de cristal cu ramă masivă de stejar, în fața căreia tata își făcea gimnastica.

Din cărțile sale au rămas foarte puține exemplare, o parte fiindu-i confiscate, o parte risipite. Câteva cărți cu autograf, câteva obiecte mici și icoane vechi pe care mi le-a dăruit întregesc zestrea de suflet pe care o păstrez cu pioșenie.

– Despre cel mai tragic episod din viața scriitorului Vasile Voiculescu și a familiei sale, v-aș ruga să ne relatați, doamnă Gabi, câteva secvențe pe care le păstrați în amintire.

– În anul 1958, s-a procedat la arestări în masă, victime fiind nu numai intelectualii acuzați de uneltire împotriva noului regim, dar chiar și cei care n-au vrut să-și pună condeiul în slujba comunismului.

Fiind un om de mare probitate morală, tata n-a vrut să mintă, mințindu-se. La insistențele scriitorilor Zaharia Stancu, Șerban Cioculescu, sau Mihail Sadoveanu, a rămas neclintit în hotărârea de a nu colabora.

Nu l-au iertat și l-au arestat. L-au luat din locuința noastră din strada dr. Staicovici 34, după o percheziție răvășitoare și umilitoare. I-au confiscat manuscrisele, cărțile și tot ce li s-a părut suspect.

Vreme de patru ani n-am mai avut nici o veste de la el, neștiind măcar dacă mai era în viață. La numeroasele memorii pe care le-am înaintat oficialităților, n-am primit nici un răspuns. Vă puteți imagina disperarea neputinței noastre, mai ales că aflasem că Barbu Slătineanu și matematicianul Plăcințeanu care fuseseră ridicați cam în aceeași perioadă, muriseră în timpul anchetei.

Scrisorile ne erau cenzurate și oprite și-mi amintesc cum am comunicat surorilor de la Paris, despre arestarea lui, scriindu-le că: pe câinele nostru ”Bucucu”¹ l-au luat hingherii și nu-l putem găsi nicăieri.

Am fost în obiectivul securității făcându-ni-se – ca și mai multora în situația noastră – onoarea unei supravegheri continue.

Am trăit astfel, suportându-le cu docilitate vizitele, disperând uneori, alteori nădăjduind. Eu – deși aveam două licențe (în Istoria artelor și Limba franceză) – n-am putut profesa, din cauza dosarului meu ”pătat”, obținând cu greu un post de bibliotecară.

Pe la începutul lunii mai 1962, fratele meu doctorul Radu Voiculescu a primit vestea eliberării tatii din penitenciarul Aiud și aflând că se găsește în așteptare la Dispensarul T.B.C. din Turda, l-a transportat cu trenul acasă, în condiții extrem de dificile. În închisoare, tata s-a îmbolnăvit de tuberculoza coloanei vertebrale, o formă din cele mai grave. Practic, nu se mai putea ține pe picioare, având dureri foarte mari. Era atât de slab, că abia l-am recunoscut. Din nefericire, nu putea suporta morfina care i-ar mai fi alinat durerea, iar xilina pe care i-o administra fratele meu Ionică avea un efect de prea scurtă durată. Internat în Spitalul T.B.C. Foișor, a fost tratat cu kanamicină, medicament care i-a produs o surzenie subită. A fost cumplit, a fost lucrul pe care l-a suportat cel mai greu. Comunicam scriindu-ne bilețele. Nu mai voia nici să vorbească, se ruga numai lui Dumnezeu să-l absolve de viață și de chinuri.

Împărțea camera cu cele două surori ale lui, mai vârstnice – Florica Ștefănescu și Maria Ivănescu. Casa noastră fusese rechiziționată și aduși locatari noi, în camerele mai bune. Cei trei bătrâni bolnavi erau înghesuiți într-o cămăruță mică, fără lumină a cărei fereastră dădea în calcanul casei vecine. Nu încăpeau trei paturi, una dintre bătrânele mele mătuși dormea pe un bufet, unde își amenajase o saltea la care ajungea urcându-se pe un scăunel. N-am să uit niciodată imaginea sorei mele Sultănica venită de la Paris să-l vadă pe tata, prăvălită peste pat, acoperindu-l aproape, cu bogatul ei păr blond, hohotind de-un plâns nestăpânit, iar el, primindu-i într-o tăcere absolută ploaia de lacrimi.

– Cine îl vizita la patul de suferință?

– Deși atât de grav bolnav, tata și-a păstrat luciditatea și – în general – refuza vizitele, știind că venind să-l vezi, îți asumi anumite riscuri. Poate că nici nu voia să fie văzut în starea de grav bolnav. Totuși, câțiva prieteni mai apropiați ne călcau pragul. Îmi amintesc de câțiva dintre ei, ca Nicu Stănescu avocat și editor, Lascarov-Moldoveanu scriitor, părintele Bulacu, părintele Octavian – duhovnicul tatei, profesorul egiptolog Constantin Daniel și Șerban Cioculescu. Știu că o dată, când Șerban Cioculescu i-a adus portocale, l-am atenționat asupra pericolului ce-i pândește pe cei care vin la tata, dar el m-a liniștit rugându-mă să nu-mi fac griji în privința sa.

– Despre perioada detenției, vă povestea câte ceva?

– Nu, nu voia să răspundă întrebărilor noastre, uneori insistente, legate de anii în care a fost închis. Evita astfel de discuții asigurându-se că e mai bine așa pentru noi, să nu știm nimic. Era un om deosebit de bun și nu dorea să suferim din cauza lui.
Mila și credința lui erau extraordinare.

Aș vrea să vă spun, că după moartea mamei, în 1946, s-a retras în asceză. A iubit-o foarte mult și cred că ”Sonetele” sunt inspirate de marea lor iubire distilată în retortele timpului. Scria tot timpul, mânca puțin. În biroul lui se pripășise un șoricel, dar nu ne-a lăsat să-i punem cursă. Nici ochiul de geam spart de la camera sa nu ne-a lăsat să-l reparăm, pentru că în el își țesuse pânza un mare păianjen cu cruce pe care nu concepea să-l deranjeze, să-l alunge. Iubea mult animalele și copiii. Pe fetița mea Daniela o lua cu el în Cișmigiu, unde își făcea de obicei plimbările. Dacă n-ar fi fost arestat, sunt sigură că tata ar mai fi trăit și ar mai fi scris mult.

– De ce credeți, doamnă Gabi, că a fost supranumit de contemporani ”medicul fără de arginți”?

– Tata a profesat medicina toată viața. Chiar de la începutul carierei nu lua bani pentru consultații de la bolnavii săraci, ba mai mult, din banii săi le cumpăra uneori medicamente. În Primul Război Mondial a fost mobilizat pe frontul din Moldova, funcționând ca medic la Spitalul militar din Bârlad. Acolo s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, dar nici în perioada convalescenței n-a părăsit spitalul, rămânând să dea în continuare îngrijiri răniților și bolnavilor, victime ale epidemiei de tifos și febră tifoidă.

Volumul de poezii ”Din țara zimbrului” este rodul impresiilor și trăirilor sale din acea perioadă.

A fost un mare patriot, îl preocupau problemele țării și acorda o mare importanță situației Ardealului.

Aș mai aminti o situație relevantă pentru statura lui morală. Când în anul 1941 a primit Premiul Național de Poezie, el n-a conceput să folosească banii primiți, pentru nevoile familiei; și în ciuda protestelor mamei, i-a donat unei biserici din Ardeal, pentru cumpărarea unui clopot. Considera poezia o ofrandă, nu mijloc de câștig.

– Stimată doamnă Gabriela Defour Voiculescu, vă mulțumesc pentru emoționantele dumneavoastră evocări. Cu ce ați dori să încheiem convorbirea noastră?

– Cu un fragment dintr-o scrisoare trimisă mamei pe când era medic la o circă sanitară rurală, pe când avea numai 27 de ani. Mama se numea Maria, dar el i se adresa în scrisori cu ”Dragă Lica ”.

Iată fragmentul edificator asupra aspirațiilor și destinului său:

”Caut fapte și cugete în mine și-n afară de mine, în oameni, în cărți… și nu găsesc. Simt nevoia de a face ceva mare, deosebit, măcar de nu s-ar cunoaște toată mărimea decât după o sută de ani și măcar de-aș suferi pentru acel ceva – nu știu ce, faptă sau cuget – măcar de-aș suferi întreaga mea viață lipsurile, foamea, luptele!”

București
Ianuarie 1992

(Mărturia Gabrielei Defour în dialog cu Măduța Sabina – Vasile Voiculescu. Scriitorul martir și Rugul Aprins, Vol. I, ediție îngrijită de Sabina Măduța, Editura Florile Dalbe, București, 2001, pp. 31-35)

---

1. Nepoata Daniela, la care dr. Voiculescu ținea foarte mult, îi spunea acestuia ”Bucucu” în loc de ”Bunicu”.