„Era un prieten cu totul deosebit de tot ceea ce cunoscusem”

În anul 1959, la căsătoria mea cu Spiru Vergulescu – el, student la Institutul de arte plastice din Bucureşti, iar eu, studentă la Conservatorul de muzică „Ciprian Porumbescu” – am cunoscut pe Ileana Mironescu şi pe Maria Mironescu, respectiv pe fiica şi pe soţia lui Alexandru Codin Mironescu.

Pe Alexandru Mironescu ca şi pe fiul său Şerban i-am cunoscut mult mai târziu, abia la ieşirea lor din închisoare.

Nu îmi aduc aminte, dacă prima noastră întâlnire cu Alexadru Mironescu a fost înainte sau după sărbătorile Crăciunului din anul 1963 şi nici dacă ea a avut loc la noi acasă în Piaţa Palatului sau la dânsul în locuinţa ce ocupa în Str. Vasile Lascăr. Păstrez, însă, în memorie, încă vie bucuria descoperirii unui om cu totul deosebit şi a începutului unei prietenii durabile cu el.

Atunci când l-am cunoscut, soţul meu mi-a spus că Alexandru Mironescu era un bărbat frumos la chip, înalt şi cu o ţinută de o distincţie rară, iar eu personal am constatat, tot atunci, că ştia să te asculte cu atenţie şi răbdare, şi când vorbea te cucerea prin inteligenţa vie, fineţea remarcilor şi cultura sa deosebit de întinsă.

Nu numai noi l-am plăcut pe Alex. Mironescu, dar şi el ne-a plăcut pe noi. Şi aşa a început schimbul de vizite între el şi noi. Venea deseori să ne vadă, întotdeauna însoţit de d-na Maria Mironescu, spre plăcerea noastră a amândorura, îndeosebi a dânsei şi a mea. Erau neconformişti în ceea ce priveşte regulile nescrise ale unei vizite; de câte ori îşi aminteau de noi şi ieşeau din casă să se plimbe, ne trezeam cu dânşii, la orele cele mai diferite. Astfel, odată s-a întâmplat ca ei să vină la noi seara după ce Spiru, întors de la atelier, îşi făcuse baie şi se îmbrăcase cu un halat turcesc conceput şi cusut de el în ajun într-un stil foarte personal. Când l-a văzut pe Spiru astfel îmbrăcat, Alexandru Mironescu a avut o reacţie absolut surprinzătoare pentru mine: şi-a exprimat admiraţia sinceră faţă de talentul lui Spiru, de creator de modă.

Să îi avem în vizită era pentru noi o plăcere, dar şi un prilej de a ne lărgi orizontul cultural. Uneori Alexandru Mironescu ne citea din scrierile lui, alteori ne vorbea despre personalităţi marcante ale culturii româneşti cu care sau fusese prieten sau le cunoscuse îndeaproape. Aşa am aflat multe lucruri despre Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Panait Istrati, părintele Benedict, părintele Sofian, părintele Valeriu Anania, Şerban Cioculescu, arhitectul C. Joja, Ion Biberi, Paul Constantinescu, Aurel Stroe şi despre mulţi alţii. Trebuie să mai adaug şi faptul că deşi noi, eu şi Spiru, eram de vârsta Ilenei şi a lui Şerban, Alex. Mironescu ne trata nu ca pe nişte tinerei, ci exact ca pe cei de o vârstă cu el, discuţiile cu el purtându-se fără reticenţe, în modul cel mai firesc şi amical.

Al. Mironescu admira pictura lui Spiru, şi, de fiecare dată când venea la noi, dorea să-i vadă cele mai recente pânze pictate. Avea încredere în darul de pictor al lui Spiru şi ne mărturisea convingerea sa că în istoria artelor româneşti el va avea un nume bine înscris. Îl admira pe Spiru şi pentru celelalte talente: talentul de desenator, talentul de creator de modă, talentul de povestitor. Se minuna mai ales de cum Spiru reuşea, fără să fi învăţat meseria de croitor, să coasă singur pentru el, dar şi pentru mine, haine de o croială originală, modele aparţinând în întregime imaginaţiei.

În acelaşi timp, Al. Mironescu aproba ţinuta vestimentară deosebită a lui Spiru, şi ne spunea că un artist trebuie să se detaşeze de marea masă a oamenilor şi prin îmbrăcăminte şi prin coafură, şi prin tot ceea ce ar fi putut să-l pună în valoare. Şi în sprijinul acestei idei ne dădea exemple de artişti din istoria recentă a artelor. Al. Mironescu ne mai spunea că un artist nu poate crea trăind într-o ambianţă banală, ci numai într-una foarte personală, care să-l reflecte, aşa cum noi încercam cu timiditate să ne facem, fiindu-ne un model şi casa dumnealui, ce avea un interior de o originalitate şi un farmec rar întâlnite în Bucureşti.

Venind deseori la noi, Alex. Mironescu şi soţia sa luau parte şi la întâlnirile noastre cu alţi prieteni, şi întotdeauna ştia să se facă apropiat şi stimat de către toţi. El era şi primul care venea la vernisajele expoziţiilor de pictură ale lui Spiru şi la celebra expoziţie organizată anual la 10 ianuarie la noi acasă. Şi întotdeauna în toate aceste întâlniri arăta o mare disponibilitate intelectuală.

Când îi întorceam vizitele, ne primea cu braţele deschise şi ne trata cu dragostea şi simplitatea firească a prieteniei. Îl găseam aproape mereu înconjurat de oaspeţi cu care purta discuţii într-o atmosferă de calm şi înţelegere.

Era un prieten cu totul deosebit de tot ceea ce cunoscusem.

De când, într-o zi de iarnă, a plecat definitiv dintre noi şi a fost aşezat în cavoul familial de la Cimitirul Bellu, a lăsat în viaţa mea un gol, pe care îl resimt şi astăzi.

(Gunka Vergulescu – Alexandru Mironescu. Centenarul nașterii 1903-2003, ediție îngrijită de Ileanea Mironescu, Editura Enciclopedică, București, 2003, pp. 142-144)