Eternitate pentru doi: Elena și Costache Caragață

Costache Caragaţă a trăit multă vreme în iad, pedepsit pentru convingerile sale politice. La 92 de ani, bătrânul din Tichiriş nu regretă însă nimic şi nu urăşte pe nimeni, convins că suferinţa i-a fost rânduită de Dumnezeu.

Există oameni cărora Dumnezeu le-a dăruit un destin special. Şi, poate, o inimă altfel decât a multora dintre noi. O stirpe care, se pare, aparţine altor timpuri, o rasă de oameni pe cale de dispariţie, pentru care idealurile sunt lucrul cel mai important, oameni pentru care cuvinte ca „ţară”, „adevăr”, „istorie” sau „Dumnezeu” au o rezonanţă uitată în zilele noastre.

Oameni de felul acesta nu se îndoiesc niciodată, nu ezită, nu dau înapoi, nu renunţă, pentru că nu pot, pentru că nu cunosc drumul „înapoi”. Ei traversează talazurile istoriei cu firescul cu care noi traversăm strada, pentru ca, după ani, să-ţi povestească senini şi modeşti întâmplări ce astăzi ni se par inimaginabile.

Costache Caragaţă este unul dintre oamenii aceştia speciali, unul dintre cei a căror biografie ar putea fi subiectul unui roman. El a trăit cu adevărat într-o viaţă cât alţii în şapte. Astăzi are 92 de ani şi pe faţa sa nu poţi citi nimic din iadul prin care a trecut, torturile la care a fost supus nu au lăsat nici o urmă, ochii săi sunt senini şi calmi, ridurile vârstei sale nu cunosc umbra resentimentelor, a urii, a duşmăniei faţă de cei care l-au prigonit în tulburi vremuri ce aparţin astăzi istoriei. Domnul Costache, cum îl alintă prietenii, trăieşte într-o superbă serenitate, printre amintiri grele, de culoarea şi consistenţa norilor de ploaie. Această trăsătură a inimii sale, care l-a ajutat să supravieţuiască în lagăre şi puşcării comuniste, această credinţă absolută că Dumnezeu ştie ce face şi că nimic nu rămâne nerăsplătit îl ajută să depăşească bariera urii şi a revanşei, îl ajută să fie senin şi lucid, îl ajută să-şi vadă amintirile ca şi cum ar vedea un film. Uneori, e adevărat, lăcrimează blând, cu mâinile strângând bastonul. Nu, nu la amintirea suferinţelor sale lăcrimează, privind în zare către munţi, ci mai curând la amintirea suferinţelor familiei, Doamne, a soţiei sale, care l-a aşteptat ca o sfântă ani şi ani, a fetelor sale. Lăcrimează la amintirea fricii pe care nu, nu el a trăit-o, ci… ele, fetele lui, familia lui. Costache Caragaţă locuieşte sus, pe o măgură, la marginea cerului. Din curtea lui se văd Munţii Vrancei. Prin ochii lui poţi arunca o privire în trecut, poţi adulmeca istoria. Costache Caragaţă a fost legionar, da, şi spune lucrul acesta cu o privire iscoditoare, să vadă ce cred, ce… gândesc despre… sunt vremuri acum când poate că nu e bine să… Eu nu cred nimic, toate acestea sunt istorie, şi bătrânul domn Costache este pentru mine nu un legionar, ci un om care nu a putut fi înfrânt, un om a cărui credinţă a învins tortura. Într-un secol în care adevărul, patria şi credinţa sunt cuvinte ce stârnesc zâmbetul, domnul Costache le rosteşte ca şi cum le-ar citi din Biblie. Aceste cuvinte conţin sensul, motivaţia, justificarea întregii sale vieţi. Dacă ar crede că ele nu valorează nimic, ar însemna că toate suferinţele au fost în zadar, că viaţa sa şi a familiei sale au fost un fum. 

La umbra amintirilor

Dincolo de porţile mari, de lemn, se află imperiul memoriei lui Costache Caragaţă. Bat şi aştept. Suntem în satul Tichiriş, comuna Vidra, judeţul Vrancea. Munţii sunt aproape, arşi deja de peceţile toamnei. Dincolo de poartă, se aud paşi, paşi lenţi. El trebuie să fie. Iată-l. Un bătrânel mărunt de statură, ca toţi muntenii. Merge în baston. Cel mai uimitor lucru la omul acesta este privirea, expresia feţei, de o linişte absolută, absenţa oricărei încruntări. Se spune că viaţa lasă urme pe feţele oamenilor, că teama, dezastrul, disperarea, duşmănia se lasă încrustate în frunţile noastre. În cazul omului acestuia, toate umbrele lipsesc. Se bucură că mă vede. În spatele său se află o casă frumoasă în care Costache Caragaţă locuieşte împreună cu cumnaţii săi. Oameni în vârstă, despre care aveam să aflu că au fost mereu alături de el, pas cu pas, despre care aveam să aflu că s-au împărtăşit din cupa suferinţei odată cu el. Au fost uniţi. Mai ştiu că în spatele marii case se află livada cea verde şi stupii pe care el îi iubeşte, printre care se plimbă uneori, mursecând amintiri nerostite. Stăm undeva, pe un şopron. El povesteşte într-un fel anume, ca şi cum nu el ar povesti, ci memoria singură s-ar turna în cuvinte, s-ar scurge dinlăuntrul său. Eu nu vreau să las memoria să se scurgă impersonal, vreau să-l aud pe el, pe Costache Caragaţă. Atac. „Aţi fost legionar”, zic, lăsându-l pe el să completeze punctele de suspensie. El coboară din norii memoriei pentru a mă privi în ochi. „Da”, zice. Eu ştiu că e un subiect delicat în zilele noastre, ca şi în zilele defunctului comunism, să vorbeşti despre una ca asta.

Călcăm pe un teren minat, îmi spun, trăim vremuri care poartă încă un anume complex al istoriei, al unor fapte, al unor personaje, sunt istorii pentru care nişte zeci de ani nu sunt suficienţi pentru a fi înţelese sau şterse.

Ne ridicăm. Costache Caragaţă merge încet. Trecem dincolo, în livada verde a amintirilor sale, mergem să ne plimbăm puţin prin umbra memoriei sale ameţitoare, printre stupi, prin ierburi domestice pe care el nu le vede din pricina faptelor de care îşi aminteşte. Eu îl urmez discret, pentru a nu tulbura emoţia care îl copleşeşte, el are părul scurt şi alb, ochii rotunzi şi păstrează aceeaşi mustaţă pe care a avut-o în tinereţe. Cumnata lui îl priveşte de undeva, din spate, depărtându-se în trecut, printre meri.

Erou de război

Povestea lui Costache Caragaţă curge ca un film de aventuri în umbra merilor şi a amintirilor sale nesfârşite. Suntem în 1944, pe front. El, Costache Caragaţă a devenit din învăţătorul satului sublocotenent. Se simte deja bătrân după patru ani de război. A luptat pe frontul de răsărit, apoi, din 41, pe cel din apus. S-au schimbat multe, căci acum luptă împotriva nemţilor. Sovieticii au devenit aliaţi, el îşi face datoria. Conducea un pluton de 64 de oameni şi au mers pe jos de la Câmpia Turzii până în inima Ungariei, dormeau prin sate – satele cucerite de ei, distruse, dărâmate, el se gândea nu la eroism, ci mai curând acasă. A învins şi el odată cu trupele române în marea bătălie de la Megyozu, din 8 decembrie 1944, apoi a mărşăluit şi el, cu oamenii lui, până în adâncurile Cehoslovaciei, prin gerurile de sfârşit de lume ale Munţilor Tatra. A trecut prin cele mai grele bătălii fără nici o ezitare, dar nu fără teamă. Ştia că numai Dumnezeu e deasupra şi că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Şi-a făcut datoria de român. La Banska Bistricza a devenit erou de război, în mijlocul iernii şi al zăpezilor de doi metri şi…

Domnul Costache trece printre crengile merilor încet, numai vorbele curg repede. Într-o noapte cu lună plină, după ce ei ocupaseră satele Hym şi Pereny, generalul Marinescu, care comanda trupele române, i-a spus aşa, într-o doară: „Domnule locotenent, astăzi mă aştept la multe din partea dumitale”. Sublocotenentul a luat-o în serios. Aceste vorbe scurte l-au făcut pe Costache Caragaţă ca în aceeaşi noapte, pe 20 februarie 1945, să atace cu compania lui imposibila cotă 1302 şi s-o cucerească. Nu ştia că acest punct strategic trebuia cucerit de sovietici, şi l-a cucerit el, învăţătorul din Vidra, pentru că generalul… Aşa a ajuns el erou de război. Omul acesta, îmi spun, s-a luat mereu în serios, poate că de aceea a crezut atât de mult în idealurile unei mişcări politice, poate că această inflexibilitate a sa în faţa realităţii l-a făcut să fie aşa cum e, neînvins, l-a ajutat să treacă de infernurile succesive care i-au fost hărăzite. „Şi?” El nu bagă de seamă întrebările mele. „Cota 1302 am ţinut-o o săptămână, apoi Compania SS a faimosului Friski a recucerit-o şi noi am căzut prizonieri la nemţi. Un an şi jumătate am trecut din lagăr în lagăr, mai întâi in Cehoslovacia, apoi în Germania, am trecut prin Leipzig şi Dresda, care erau rase de pe faţa pământului, 180 de mii de oameni muriseră numai în Dresda, în urma bombardamentelor anglo-americane şi eu mă întrebam cum de lasă Dumnezeu pe lume toate acestea, cum de pământul nu înghite omenirea.” A făcut foamea, a traversat Europa pe bicicletă, pentru a se întoarce acasă, a fost eliberat de ruşi pentru a fi luat din nou prizonier, a fost salvat de la deportarea în Siberia de un ofiţer sovietic, care avea figura Arhanghelului Mihail. „O lungă şi extraordinară aventură” zic, el priveşte cu ochi rotunzi, nevăzându-mă, scufundat în amintiri ce-ar ajunge altora pentru o întreagă viaţă. Eu ştiu că toate acestea nu erau decât începutul, că Ordinul „Mihai Viteazul” pentru fapte de arme nu avea să conteze deloc acasă, pentru că în România lucrurile se schimbau în timpul cât el credea că e datoria lui să fie erou. „Cum a fost întoarcerea acasă?”, întreb. El priveşte tulbure. Acasă era Elena, soţia lui, al cărei destin era să aştepte mereu întoarcerea lui Costache şi, ca un blestem, Costache avea să fie mereu împiedicat să ajungă acasă. Şi totuşi, atunci, la întoarcerea din război, din prizonierat, din cutreierarea prin Europa, ea alerga acolo, călare, pe când el venea din război. „Cum adică… venea călare?”, întreb, încercând să-mi imaginez. „Da, domnu Horea”, zice el, „era în august 1945, când eu mă întorceam, ea ştia şi aştepta, şi am văzut-o din tren călărind nebuneşte în lumina soarelui, călărind la întâlnirea cu soldatul venit de pe front.” Vocea îi tremură pentru întâia dată de când îl cunosc pe omul de fier şi dintr-o dată am imaginea alb-negru, ca într-un film de epocă, a femeii sale coborâte din munţi, galopând până la uciderea calului la întâlnirea cu acest om care are vocaţie de soldat etern. Îl văd coborând din trenul războiului sau, în mulţime, cu mantaua cârpită, cu mândria lui de erou care a luat cota 1302, cu glasul tremurând ca şi acum, neştiind cum să se poarte cu ea, cu frumoasa femeie a vieţii sale, pe care abia o cunoaşte, dar pe care în schimb o visează în fiecare noapte. Îi văd îmbrăţişaţi în mijlocul mulţimii din gara Focşani, muţi, el are deasupra umbrele războiului, ea – pe cele ale aşteptării. Îl privesc pe domnul Costache, el are ochii mijiţi, suntem mereu sub merii lui, în anul 2002 de la Hristos, însă el are această putere halucinantă de a da viaţă amintirilor… Eu ştiu că femeia lui, Elena inimii lui, s-a stins de curând, şi felul în care el vorbeşte despre ea, acel tremur imperceptibil din vocea sa, îmi spune că asist la epilogul unei niciodată sfârşite poveşti de iubire. O poveste de dragoste zguduitoare, tocmai pentru că timpurile, istoria, idealurile lui, ceva a făcut ca ei să fie mereu despărţiţi, să se aştepte şi să se viseze mereu unul pe altul, să nu fie alături decât hăituiţi de teama că se vor despărţi din nou. „Ai iubit-o mult, nene Costache”, zic în şoaptă. „Am iubit-o mult”, zice el, închizând ochii, pentru a ascunde ceva. Un tip ca el nu plânge niciodată, îmi spun, el merge de-o viaţă pe frontiera subţire ca o lamă de sabie, dintre datorie şi iubire, ca un erou de tragedie antică.

Coborârea în infern

Costache Caragaţă este scăldat în lumina crepusculară a unei după-amiezi de toamnă. Suntem pe terasa marii case din vârful dealului. Soarele va apune în curând după munţii care se întind până la orizont. Se va scufunda cumva printre ceţuri. În 45, după întoarcerea acasă, el spera că totul s-a terminat, redevenise învăţător, era chiar directorul şcolii, cânta cu copiii în coruri, primise Steaua României pentru fapte de arme. Apoi, viaţa lui s-a făcut pulbere şi cioburi, într-o seară din 1952. Era 19 iulie şi în noaptea aceea, cinci militari şi securişti au intrat cu forţa în casă, înarmaţi. Fetiţa lui, Cornelia, avea numai zece ani şi urla în întuneric, toţi erau înspăimântaţi, şi soldaţii au răsturnat totul, căutând documente, i-au luat chiar şi propunerea de decorare din timpul războiului. Era începutul coborârii în infernurile Securităţii, trecutul său legionar îl prindea din urmă, deşi el… Aşa erau vremurile, el nu putea da înapoi acum, nu putea să se dezică, să trădeze, nu putea. Era prins în menghina datoriei morale, a drumului său de erou şi singura scăpare era să reziste sau să moară.

Au urmat patru luni de anchete la Focşani. Devenise deja „duşman al clasei muncitoare”, alături de tot felul de oameni, de la preoţi până la chiaburi de prin satele Vrancei. Apoi a făcut o escală în beciurile Securităţii din Bucureşti, în Ghencea, în nişte blocuri care aparţinuseră armatei germane. De-acolo nu-şi mai aminteşte nimic decât bătaia nesfârşită şi râsul unui locotenent care-l lovea. Sunt din nou numai amintiri care se spun singure. Memorie care curge în lumina asfinţitului.

„13-14 august 1952. E noapte, suntem într-un tren de marfă, e foarte cald, sunt acolo câini şi securişti înarmaţi. Mergem la Canal, la spart de piatră. Ne vor extermina, au misiunea să ne ucidă. Ajungem într-un sat, la Coasta Galeş. Acolo este infernul, spaima, groaza, moartea. Suntem 3000 de oameni în zdrenţe, care vor fi ucişi. lată-l pe lt. major Petrică. Urlă la noi: sunteţi duşmanii poporului, pleava societăţii, nişte lepădături. 500 dintre voi vor muri în prima fază şi după voi va rămâne un proces verbal. Fiecare vagon de piatră va fi descărcat în maximum 36 de minute. Suntem în iad. Mâinile-mi sunt carne vie. Vom muri cu toţii, numai Dumnezeu ne mai poate salva.” Costache Caragaţă vorbeşte ca în transă, ca şi cum ar fi încă acolo.

„Şi de-acasă? De-acasă mai aveaţi vreo veste?” Clipeşte des: „De-acasă, Dumnezeule, nu, nimic, acasă aveam două fetiţe mici şi pe ea, pe soţia mea care… N-aveam dreptul la scrisori sau la vizite, acasă mă gândeam însă tot timpul, ziua şi noaptea, asta m-a ţinut în viaţă, îmi spuneam că trebuie să rezist, să trăiesc, să… „

Marile idealuri, ţara, dreptatea, morala creştină, viitorul neamului, toate acestea pentru care fostul legionar şi erou de război ajunsese acolo mai existau încă pentru el? Era el oare în pericol să-şi piardă credinţa acolo, în adâncurile unui infern pe care abia îl cunoscuse? Aveam să aflu că nu. El considera toate acestea ca pe un purgatoriu, ca pe o încercare de la Dumnezeu a credinţei. Era condamnat la 24 de luni de pedeapsă administrativă, şi de la Coasta Galeş avea să fie dus în lagărul de la Valea Neagră, în „Peninsula”. Acolo avea să trăiască momentul morţii lui Stalin şi teroarea celor două brigăzi de „reeducaţi” veniţi de la Piteşti, care schingiuiau oamenii în nopţile fără lună, pentru ca apoi să se laude în faţa flămânzilor morţi de foame cu bucatele pe care le primeau în schimbul ticăloşiei lor. El era mereu singur, neamestecat cu ceilalţi, mereu scufundat în gânduri şi în amintiri, până într-o zi extraordinară, în care – era într-o puşcărie de lângă Bacău -, după ce şi-a luat angajamentul că nu va pune piedici statului socialist, a putut să primească vizita Elenei, soţia lui. După încă doi ani. Abia şi-au vorbit, nu ştiau ce să spună, ea era frumoasă şi tristă, împietrită, el era ţeapăn şi se simţea străin dincolo de gratii. Tace. Eu ascult această tăcere şi-mi revine în cap imaginea stranie a ei, călare, alergând, el tot străin, după anii de război, o priveşte încremenit prin fereastra unui vagon.

„În 1954 m-am întors acasă, am redevenit învăţător la clasele 1-4, iar seara, făceam coruri la Căminul Cultural. Am învăţat să scrie 21 analfabeţi în 1954. Unii erau securişti. Aveam deja multe amintiri.” Omul acesta era deja bătrân în 1954, îmi spun şi, cred, căuta deja liniştea.

Tortura

Numai că liniştea era departe. Costache Caragaţă vorbeşte fără ca eu să mai pun întrebări. Orice întrebare e inutilă. Povesteşte valuri de orori. Patru ani a stat acasă, fiindu-i frică mereu de întoarcerea în infern. În 1958, coşmarul o ia de la capăt. În ianuarie este arestat din nou, dus la Focşani, anchetat din nou, bătut, torturat. Apoi este trimis la Securitatea din Galaţi şi internat în lagărul de la Culmea. Din nou la Canal, la sfărâmat de piatră. În octombrie, sistemul decide să afle, cu orice preţ, ceea ce ştie Costache Caragaţă despre mişcarea legionară, cine erau camarazii săi, cu cine se întâlnea, totul. „Mă duceau la anchetă cu ochelari negri pe faţă, mă loveau în permanenţă, mă prăbuşeam pe scări, era teroarea aşteptării loviturii din orice direcţie. Credeam că bătaia e lucrul cel mai îngrozitor, până în ziua în care m-au trimis în camera X, adică în camera de tortură, fără ochelari, ca să văd ghioagele de lovit, cleştii de smuls unghii, sângele de pe pereţi şi toate instrumentele de caznă pe care le aveau. Aronescu, şeful anchetatorilor, nu mă mai întreba nimic. M-au pus „la rotisor”, legat cu capul în jos şi cu picioarele în sus, şi m-au lovit la tălpi până am leşinat. Apoi dădeau cu apă şi o luau de la capăt şi asta a durat zile întregi. În pauze mă aruncau la subsol şi peste mine aruncau câteva găleţi cu apă rece ca gheaţa. M-au bătut apoi cu sârme groase, de la ceafă până la tălpi, eu pierdusem noţiunea timpului şi amintirile, nu mai ştiam nimic, nu-mi mai aminteam de nimic. Au trecut zile şi zile şi nu voiam decât să mor, să mă sinucid, să scap de tortură. Într-o zi, mi-au adus actul de punere sub acuzare şi mi-au spus că, dacă nu semnez, tortura va continua. Am semnat tot ce-au vrut. Pe 19 iulie 1959, m-am pomenit în fața tribunalului, eu eram ameţit şi, în timp ce procurorul rostea rechizitoriul, Doamne-Dumnezeule, le-am recunoscut în sală pe fetele mele, copiii mei, şi pe ea, Elena, care plângea, şi pe cumnatul meu, Costel Dumitrescu, şi pe Nela, şi tocmai atunci cineva m-a lovit cu patul armei în cap, tocmai când… fetiţa mea, Cornelia, plângea cu sughiţuri şi ţipa de-mi rupea inima în bucăţi. Unul dintre noi, un avocat din Focşani, Voinea, al cărui tată fusese tot legionar, spânzurat în 39, a strigat ceva despre torturi, despre… Cornelia urla din toate puterile: «Tăticule, tăticule!», cu disperare, cu…”

Costache Caragaţă are ochii împăienjeniţi sub povara acestei amintiri, mâna sa tremură pe baston, apusul nu poate să-i mai încapă privirea tulbure. Nu amintirea torturii, nici cea a condamnării la 25 de ani de muncă silnică îl fac să tremure, ci amintirea Corneliei, strigându-l cu disperare, plânsul lor, al fetelor lui, pe care nici n-a apucat să le vadă crescând, care au crescut în teroarea percheziţiilor şi a anchetelor, cărora li se spune mereu că tăticul lor este un duşman al poporului, care nu apucă niciodată să-l cunoască măcar…

Îl ajut. „Şi?” „Şi am ajuns la Aiud, fără nici o speranţă, sfârşit, crezând că nu mă voi mai întoarce niciodată acasă.”  

Fluturi de noapte

Adulmec amintirile acestui om cu o strângere de inimă, pentru că ştiu, simt că dincolo de vorbele sale este ceva ce nu voi înţelege niciodată, ceva ce-mi este interzis pentru totdeauna, ca tuturor acelora care n-au trăit ei înşişi asemenea împrejurări, la marginea morţii. Sunt lucruri care nu pot fi spuse în cuvinte, sunt trăiri care rămân pentru totdeauna în posesia proprietarului lor, pentru simplul motiv că el nu va reuşi niciodată să spună „totul”, sentimente care scapă cuvintele, genuni adânci ce nu pot fi tulburate. De aceea, îmi spun, mă voi mulţumi cu imagini pe care vorbele sale le pot zugrăvi, cu povestea grozăviilor pe care el le-a trăit, fără să încerc să-mi explic.

Tac. Costache Caragaţă mă priveşte cu recunoştinţă, soarele s-a scufundat deja în spatele munţilor şi s-a făcut răcoare. Suntem mereu pe terasă. Îmi povesteşte despre cel mai teribil Crăciun al vieţii sale, la Aiud, în 1959. El era în celulă cu un medic, cu un profesor de filosofie şi cu un ţăran, unul Frunză, de prin împrejurimile Tecuciului. Macedonenii cântau colinde şi toată puşcăria a cântat cu ei, asta îşi aminteşte el, înfiorarea care l-a cuprins atunci când toată puşcăria cânta colinde la ferestrele zăbrelite, cu voci de bărbaţi încarceraţi, de ţi se zburlea părul de pe mâini. „Macedonenii erau bărbaţi tari, nu glumă, nu trădau, nu ciripeau, erau români de pe Valea Timocului, dar li se spunea macedoneni. Erau mai români decât românii. Era aşa, o atmosferă ciudată de Crăciunul acela, se transmiteau poeziile lui Radu Gyr, care şi el era acolo, între ziduri, se transmiteau prin morse, băteam în ziduri, în ţevi… Când am venit acasă, după mulţi ani, am transcris pe hârtie peste 5500 de versuri de ocnă, pe care le ştiam pe de rost.”

Costache Caragaţă scoate din adâncurile memoriei fotograme de la Aiud, clipe doar, în afara oricărei cronologii, sunt fotogramele pe care nu memoria, ci inima sa le-a reţinut. Vorbeşte despre mândrie şi despre trădare, despre Dumnezeu şi despre Neagra, cea mai teribilă formă de recluziune care era la Aiud, în care celula era lipită de peretele hornului, despre „cei mari” şi despre… Cum adică „cei mari?”, întreb . „Păi, adică Crainic, Ţuţea, Stăniloaie, ei erau cei mari. Noi eram cei mici. Reeducarea nu mergea ca la Piteşti, comuniştii se făcuseră mai vicleni. l-au scos pe cei mari din celule, i-au urcat într-un Ims şi i-au plimbat prin Aiud, ca să vadă blocurile şi marile înfăptuiri şi să scrie despre ele. Ei au scris şi s-au publicat în «Glasul Armatei» şi ni le-au citit de Crăciun, ca să vedem că «cei mari» s-au dat pe brazdă. Asta era prin 63, «reeducarea». Odată, a luat legătura cu mine unul pe care-l cunoşteam de 30 de ani. Fusese cu mine în Frăţiile de Cruce, Teofănescu îl chema. M-a dus la bucătărie şi m-a ajutat să rămân acolo, că era mai uşor. Nu ştiam că trebuie să plătesc ceva pentru asta. El credea că sunt ciripitor. Era mai bine acolo, eram mai liberi, umblam prin curte şi aveam mâncare la discreţie, dar eu nu puteam mânca deloc, pentru că în aceeaşi curte era Zarca, cel mai groaznic loc de la Aiud. Acolo şi ciorba se strecura pentru ca deţinutul să moară de foame şi de epuizare. Noi, în celular, puteam vorbi, ascultam prelegerile lui Ţuţea despre filosofie, era altceva, dar la Zarca nici morse nu mergea. Ei, şi cât am fost la bucătărie, au fost câteva şedinţe de reeducare. Eu nu vorbeam. Şi, la o şedinţă de reeducare, mă ridică în picioare preşedintele comitetului, care, spre stupefacţia mea, era tocmai fostul prefect legionar de Vrancea, Ţocu. La dreapta lui era Teofănescu, tot legionar, omul care mă ajutase să stau la bucătărie. Şi zice: <<Codreanu este un criminal. Ce-ai de spus?>>. Şi eu am spus că, după mine, Codreanu este un erou care n-a trădat niciodată. Era în noiembrie 1963. Într-o săptămână, eram la Zarca şi-mi aşteptam sfârşitul zilelor. Am stat şapte luni la Zarca, care nu mai contează, pentru că eram atât de slăbit, încât deliram, călătoream de fapt prin alte lumi, îi vedeam pe ai mei de acasă, visam cu ochii deschişi şi probabil că aş fi murit, dacă în 64 n-ar fi venit decretul de eliberare. Eu am ieşit direct de la Zarca, de la exterminare, de la -15⁰C, unde ne ţineau în cămaşă. Când am ieşit şi am văzut fluvii de oameni… Plecam din puşcărie ca fluturii de noapte, roiuri negre, pluteam tăcuţi, nimeni nu spunea nici o vorbă măcar… „

40 de ani de tăcere

„Şi-apoi?” „Şi-apoi nimic”, spune el. Răsfoim în tăcere sutele de pagini de poezii, mii şi mii de versuri pe care el le-a transcris după întoarcerea acasă, poezii ale lui Nichifor Crainic şi Radu Gyr şi ale altora, anonimi. Privesc încremenit camera sa, celula amintirilor sale, pe pereţii căreia sunt două fotografii înrămate. Una îl reprezintă pe el şi pe soţia lui, Elena, o fotografie stranie. Sunt tineri, el e mândru şi puternic, ea e frumoasă şi puţin tristă, un zâmbet subţire îi alungeşte faţa. Ce ascunde această fotografie, ce gândeau, ce simţeau oamenii aceştia încremeniţi pentru totdeauna în fotografie, încremeniţi ca nişte insecte în chihlimbarul destinului lor? Suferiseră ei deja sau era numai presimţirea a ceea ce avea să vină? Aş putea să-l întreb pe bătrânul, pe bunul meu Costache, dar e suficient să-i văd privirea ca să înţeleg că o asemenea întrebare nu poate fi pusă. Cealaltă fotografie este a Căpitanului, a lui Codreanu, o fotografie celebră, pe care el nu o va da jos niciodată de pe peretele său. E prea târziu, şi-apoi un asemenea gest ar fi inutil, ar fi ridicol, ar fi…

Bântui la braţ cu omul acesta prin cotloanele memoriei sale, în surdină se aud cântece străvechi pe care nu le cunosc şi care vorbesc despre patrie şi despre Dumnezeu, el tace mult sau povesteşte lucruri mărunte, fără importanţă, ca şi cum spunerea acestei lungi istorii l-ar fi secătuit. Cum vede omul acesta lumea, ce înţelege din prezent? „Ştii – îmi spune – după ’64 nu m-au mai primit în învăţământ, eram primejdios, şi am devenit forestier. Seara, dădeam lecţii de vioară pe la şcolile din sate şi pe la Căminul cultural. Am păstrat distanţa faţă de politică şi tăcerea.” „Şi după Revoluţie, sau ce-a fost?” „Şi după…” Patruzeci de ani de tăcere, deci. Vechii camarazi s-au stins sau au trădat, el a rămas, cumva, singur. S-a îndepărtat, s-a însingurat în mijlocul amintirilor sale, al medaliilor sale de război, al caietelor sale cu poezii sfâşietoare, de ocnă. Ba nu, nu singur, a rămas cu ai lui, cu fetele inimii sale, Cornelia şi Olguţa, şi cu Elena, cu femeia lui care l-a aşteptat mereu, „ca o sfântă”, şi care îl aşteaptă şi acum… în ceruri.

(Horia Țurcanu, „Eternitate pentru doi” în Formula As, nr. 535 din 30 septembrie – 7 octombrie 2002, pp. 12-13)