”Eu nu eram chinuit de loviturile pe care le-am primit. Sincer, eram chinuit de decăderea umană”
Părinte Profesor Galeriu, multă lume va cunoaşte şi vă preţuieşte, dar puţini ştiu că în 1952 aţi fost deportat de comunişti la Canal, la muncă forţată. Ce vină au putut găsi unui om ca dumneavoastră?
Slujeam pe vremea aceea la Biserica Sf. Vasile din Ploieşti, predicând şi, mai ales, făcând ceea ce noi numim cateheză, adică împărtăşirea învăţăturii Mântuitorului Hristos, a învăţăturii Bisericii către popor. Aş vrea să precizez că Biserica a fost foarte umilită în acea perioadă, iar noi, slujitorii ei ortodocşi, n-am beneficiat de libertatea de a face cateheza religioasă. Toate celelalte culte au avut acest privilegiu, prevăzut chiar în statutul lor, potrivit credinţei fiecăruia; pe când noi trebuia toate să le concentrăm doar în cadrul slujbei de dimineaţă a Sfintei Liturghii. Şi n-aveai răgaz. După Sfânta Liturghie, era fie un parastas, fie un botez, fie o cununie, încât practic noi am fost lipsiţi de putinţa de a face acest învăţământ religios.
Eu însă, trecând peste dispoziţiile autorităţilor, ţineam aceasta cateheză duminică după-amiaza, când participa foarte multă lume. Şi atunci, în 1952, la 15 august, am fost ridicat şi, după două luni de şedere în penitenciar, am fost dus la Canal, la Valea Neagră.
Părinte Profesor, de ce frica asta de cuvânt la autorităţile comuniste? De ce în primul rând cuvintele au fost pângărite?
Două aspecte aţi implicat aici: întâi taina şi apoi puterea Cuvântului. De altfel, noi ştim: şi sub aspect religios, şi sub aspect ştiinţific, omul se distinge de celelelalte făpturi prin gândire şi cuvânt. Acesta este specificul, aceasta este condiţia umană, iar pentru noi, creştinii, Cuvântul este Însuşi Dumnezeu. Şi omul, chiar după chipul lui Dumnezeu, este fiinţă cuvântătoare. Logos-ul este numit în Evanghelie: „La început era Cuvântul (Logos-ul)”. Cuvântul era de la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul. Grecul zice Logos înţelegând deodată şi raţiune, şi cuvânt. Noi am tradus prin Cuvânt ca expresie a raţiunii, iar Cuvântul este calea aceasta divină şi umană de a comunica, de a ne împărtăşi unul celuilalt taina noastră lăuntrică… Şi atunci aşa am împărtăşit, în acest spirit, Cuvântul, Cuvantul-Creator. Spuneau Părinţii: „Zi-mi mie cuvânt!”. Dar ce fel de cuvânt?. „Cuvânt care să mă zidească”. Cuvântul lui Dumnezeu e Cuvânt creator: toate prin Cuvântul Lui s-au făcut.
Părinte Profesor, ce rol a jucat Biserica în moralitatea noastră publică?
Eu sunt încredinţat că poporul român este un popor profund creştin. Temeiul moralei noastre este, deci, temeiul creştin. Dragul meu – îmi îngăduiţi să mă pronunţ aşa faţă de dumneavoastră -, poporul român este un popor creştin din leagănul lui. În etnogeneza noastră intră şi botezul creştin, pentru că ne-am născut totdeodată ca români şi creştini, în acea fuziune daco-romană. Evanghelia, iubirea creştină, a servit ca un liant între românii care veniseră aici şi daco-geți… Și avem o credinţă apostolică, întrucât aici a propovăduit Sf. Apostol Andrei… Deci morala noastră este o morală fundamental creştină. Însăşi morala europeană este o morală creştină, pentru că Europa este creştină şi toate curentele care au mai apărut, de pildă de la Renaştere încoace, se resimt de aceasta: chiar dacă umanismul Renaşterii a făcut apel la lumea de dinainte de Mântuitorul Hristos, ea nu putea fugi de această viziune umanistă de tip creştin. A fost o îngemănare. Se avea în vedere, în antichitate, acel principiu zis Kalokagathia, care este unitatea între bunătatea interioară şi frumuseţea fizică. Dar Kalokaghatia a devenit după Hristos Philocalia, adică iubirea de frumuseţe duhovnicească, şi aceasta a rămas în istorie…
În noua democraţie care, sperăm, a început în România, ce rol va juca Biserica? Mă gândesc la educaţie în primul rând.
Da, educaţia morală este un factor fundamental. Eu aş face aici următoarea precizare: moralitatea publică, aţi spus dumneavoastră; dar, mai întâi, ce înseamnă moralitate? Reprezintă comportamentul uman, iar la nivel social, comandamentele sociale. Altfel spus, conţinutul [moralei] sunt acţiunile şi faptele omeneşti. Dar acţiunile şi faptele omeneşti, moralitatea, trebuie să aibă un fundament sau teologic, sau filosofic… Noi, creştinii, nu putem întemeia o adevărată morală decât pe Absolutul divin. Altfel spus, nu putem vorbi de iubire, de bunătate, de dreptate, de toleranţă, decât dacă le ancorăm şi le fundamentăm în divin. De pildă, e simplu că eu să cred în dumneata şi dumneata să crezi în mine. Dar nici unul dintre noi nu putem fi Absolutul, nu putem fi de un credit absolut. Eu cred în dumneata şi dumneata crezi în mine, adică eu am încredere în dumneata şi dumneata în mine, când amândoi credem în acelaşi adevăr şi ne referim la aceeaşi poruncă, la aceeaşi ordine sau armonie divină, care este mai presus şi de mine, şi de dumneata. Moralitatea publică, dacă nu se raportează la un fundament stabil, absolut, este niţel suspendată, fragilă…
Vreau să vă invit să ne referim puţin la realitatea imediată în care trăim. Am impresia că, în afară haosului economic, am moştenit şi un haos moral, un haos social. Ce trebuie făcut ca să punem ordine în această lume, să găsim o ieşire?
Aveţi dreptate, desăvârşită dreptate… Am dobândit libertatea, dar ce facem cu ea? Întărim păcatul, răul, dezvăluim deodată şi afirmarea libertăţii, şi pierderea ei? Altfel spus, noi avem libertatea, dar dacă o folosim rău, atunci răul va domni. Libertatea de a face rău nu e libertate, ci robie. Ne înrobim răului. Şi atunci, gândiţi-vă, în ceea ce ne priveşte pe noi trebuie să restaurăm omul aşa cum îl mărturiseşte Revelaţia, după chipul lui Dumnezeu. Purtăm adânc, fiecare, chipul lui Dumnezeu în noi. Şi suntem chemaţi la o continua asemănare cu El, cu Dumnezeu, iar această asemănare ne-a descoperit-o deplin Mântuitorul Hristos. Aş vrea să precizez aici: noi toţi vorbim de umanism în ziua de astăzi, dar dacă vorbeşti de umanism trebuie să dai un model de umanitate. În toată istoria umanităţii, putem noi descoperi, dintre oameni, un model absolut la care să te referi şi despre care să spui: „Iată un om nepătat şi fără slăbiciuni”? Nu. Şi atunci pentru noi, în mod concret, modelul uman nu e un simplu om, ci e Dumnezeu-Omul, este Hristos, adică Fiul lui Dumnezeu făcut Om; şi atunci la El ne referim pentru zidirea noastră, El este modelul suprem… Am căutat o viaţă întreagă un criteriu fundamental care să definească Binele şi să distingă Binele de Rău. Mi-aduc aminte, acum aproape vreo 30 de ani, prin anii ’60, era şi pe la noi un film Zorba grecul, după romanul lui Kazantzakis, şi acolo Zorba, pe de o parte, se laudă că el pe la 60 de ani era în stare să facă nu ştiu ce la nivelul biologic, dar nu la nivel spiritual, şi spunea zeflemisitor: „Ei, ce e Binele, ce e Raul?”. Eram atât de chinuit şi căutăm un criteriu fundamental, mergeam pe drum, la serviciile mele, şi eram permanent chinuit de acest gând. Până când am descoperit în freamătul meu lăuntric acest criteriu, şi anume sensul creator al gândului meu, al cuvântului meu, al acţiunilor mele, adică totul să fie călăuzit în lumea aceasta a creaţiei de un sens creator. Şi mi-am dat seama de ce mănâncă omul. Mâncarea, băutura, toate sunt, dacă vreţi, materiale de construcţie din care îmi zidesc făptura mea umană, prin care mi-o menţin. Ce e căsătoria? Leagănul generaţiilor. Pe când desfrâul este ruinarea mea şi a generaţiilor. O bucată de pâine mă zideşte, lăcomia mă ruinează… Un pahar de vin mă zideşte, beţia mă distruge… Bine e tot ceea ce zideşte, ce dă viaţă, ce salvează; răul este tot ceea ce-i lipsit de sens creator, bunăoară patimile, poftele, plăcerile, adică acele lucruri în care nu mai guvernează raţiunile, ci simţurile… Deci, Binele creează, iar Răul distruge… Cum putem noi restaura ordinea în sânul neamului nostru? Să facem aşa încât neamul nostru să rămână creştin, să rămână în acel cuvânt al omeniei noastre, care a fost lezat [de comunism]. Cuvinte pângărite. Noi visăm să rămână fundamental iubirea, bunătatea între oameni, pacea, dreptatea socială… Trebuie să cred în puterea biruinţei Binelui. Am fost agresat de tâlhari în noaptea de 7 spre 8 iulie 1989. Eu nu eram chinuit de loviturile pe care le-am primit. Sincer, eram chinuit de decăderea umană. Cum poate cineva să lovească pe unul care nu i-a făcut nici un rău şi care îi spune: „Ia tot ce vrei!”?!… Aici e toată tragedia pe care o simţeam în fiinţa mea. Cum putem vindeca dacă s-au produs, să mă ierte oricine ar auzi, şi monştri la noi? Ei, cum facem să vindecăm neamul nostru? Să nu se mai întâmple. Neamul nostru este atât de bun în istorie încât, precum ştiţi, noi nu aveam călăi, se importau călăi, adică cei ce trebuiau să execute pedeapsa cu moartea, într-atât de buni eram! Cândva călăii erau de origine străină, iar acum noi, fraţii, ne tâlhărim şi ne ucidem, sau ne vrem moartea unii altora!… Facă Dumnezeu ca orice cuvânt al nostru smerit să fie un cuvânt de balsam şi de vindecare, ca toţi să resimţim unitatea noastră în credinţă, în adevăr şi în dragoste, ca să ne întoarcem la bunătatea noastră dintâi şi să zidim o Românie liberă în Bine, iar nu în Rău. Cu adevărat zice undeva în Apocalipsă ca neamurile îşi vor aduce [în faţa lui Dumnezeu] cinstea şi slava lor. Să aducă neamul nostru românesc slava lui cu adevărat, nu haosul, să descopere lumii unitatea şi sănătatea spirituală, morală şi fizică, după firea cea nepervertită, iar această stare să ne ducă mereu la o mare conştiinţă şi vrednicie creatoare! Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.
(Interviu realizat de Vartan Aracheliat – Cuvântul care zidește, Editura Roza Vânturilor, București, 1993, pp. 5-12)