„Eu sunt Lumina lumii”
„Cine merge după Mine
nu va umbla în întuneric,
ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).
Lumina vieții, pe Soarele ceresc și Împărăția cerurilor le-am dorit cu tot focul inimii mele. Pentru aceasta am îndepărtat de la mine orice gând lumesc și, treptat, din ce în ce mai mult, lumina a venit, mi-a izvorât din inimă și m-a înconjurat.
Am încercat, în nenumărate rânduri, să mă dezbar, să mă rup de orice păcat și vină, de orice ispită și greșeală, să trăiesc fără păcat, dar nu am izbutit să fac asta nici aici, în izolarea închisorii și în minimă contingență1 cu ceilalți.
În cele din urmă am înțeles că aceasta e o mândrie, de care trebuie să mă feresc2.
Tot încercam, mă străduiam să ating perfecțiunea și să mă rog cu umilință… Însă observam că după orice cădere a mea, după orice alunecare sau greșeală minoră sau majoră, care mă arunca din nou în întuneric3, prin rugăciuni făcute cu ardoare și străduință, lumina revenea și mai multă în mine, mai puternică și îmi descoperea noi taine ale Împărăției Cerurilor.
Prima oară, când mi-am văzut propriul meu duh (eu parcă dispărusem ca trup) am fost uimit de culorile vii și diverse care îl alcătuiau.
Altădată, când lumina ajunsese să se sălășluiască, mai îndelungat în mine și în jurul meu, am simțit că nu mai exist decât prin conștiință, că sunt numai lumină.
Vedeam, în acea stare, în toate direcțiile: înainte, în urmă, în dreapta, în stânga… Am încercat să mă deplasez înainte și am constatat că eram și înainte și pe locul în care mă aflam la început.
Deodată, în fața mea, și nu prea departe de mine, mi-a apărut un soare strălucitor, ca la amiază, care părea a fi ochiul lui Dumnezeu sau propria mea conștiință și, prin el, am văzut, mai departe, un alt soare și mai strălucitor și mai diafan…care avea în jurul său un cer nou mai clar, care bătea spre bleu deschis, viu, pur, ca seninul cerului.
Primul cer, din jurul primului soare, era albastru ca seninul cerului. M-am apropiat și mai mult de cel de al doilea soare și când am ajuns în preajma lui, am privit prin el, și am zărit în adâncurile zării sale un alt soare, care era atât de îndepărtat, încât m-am oprit uimit, cuprins de un extaz nemărginit, care m-a imobilizat și n-am mai îndrăznit mai mult.
Altădată, în lumină, am văzut luceferi, la a căror bază, ca o lumină albăstruie, era omul îndumnezeit, conform cuvântului Domnului: „Și voi veți fi dumnezei!”.
Oare așa a apărut la yoghinii din India ochiul lui Shiva?!
Atât a fost! Însă și acum, după 30 de ani, toate cele văzute de către mine în spirit, mi-au rămas tot atât de vii ca atunci, dar nu întru noutatea și uimirea cu care le-am văzut în slava Sa.
(Scrierile complete ale Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu şi viaţa sa, comentate de către ucenicul şi fiul său întru Domnul, Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruş. Vol. I, Teologie pentru azi, București, 2010, pp. 306-307)
1 Atingere, legătură exterioară cu ceilalți.
2 Adică de dorința obstinată de a vrea să fiu curat de păcat în toate.
3 În nevederea luminii dumnezeiești.