„Eu sunt Țurcanu!”

– Sub pieptul păros, puţin dezvelit, al lui Țurcanu parcă băteau două inimi în contratimp. Una de fiară feroce şi alta de mişel fără margini.

Îşi ţinea discursul urlând şi privind direct la mine. Simţeam pârjolul otrăvit al acestui suflet negru care i-a înspăimântat pe toţi. Dumnezeu mi-a trimis mie harul Său, desfricoşându-mă. De glasul său cutremurător nu simţeam nicio înfiorare.

– Ce, măi bandiţilor, voi români?! Cine, mă, Mironovici¹? Cantacuzino²?! Ce-i , mă, cu Nicolina, cu flacăra revoluţiei anticomuniste? Veţi muri când vreau eu. Încet, cu linguriţa! Să vină Horia Sima să-şi vadă eroii! Să vină el , să-i dau şi lui o sfântă împărtăşanie³!

Nici unul nu va scăpa de aici nereeducat. Aşa am hotărât eu! Nu voi lăsa pe nici un bandit să înşele clasa muncitoare.

Dacă asta nu înţelegeţi de bunăvoie, o veţi face de frica morţii. Nu puteţi rezista.

De mâinile mele ai să mori, banditule!

Privirea lui Țurcanu era aţintită direct asupra mea, dar Dumnezeu mi-a dat un asemenea curaj, că îl dominam. Eram sigur că nu va sări la mine să mă ia la palme. Aşa a fost.

– Eu fac cum vreau eu, nu cum vreţi voi. Ce zici, măi banditule?

Tot mie mi se adresa. Eu tăceam privindu-l ţintă. Nici dispreţuitor, nici sever, nici răzbunător. Îl priveam pur şi simplu.

– Ce zici, Voinea Octavian, poate cineva să-mi reziste?

Voinea Octavian stătea pe patul de sus în poziţie de tortură şi părea a fi cel mai zdrobit din toată camera.

– Nu cred că poate cineva să vă reziste dumneavoastră, domnule Țurcanu, pentru că aveţi o metodă mult mai bună decât Securitatea.

– Ai auzit, mă? Din nou şi-a mutat privirea spre mine.

– Nici pentru el, pentru Voinea Octavian, „reeducarea” n-a ajuns la capăt, dar îl mai las să se refacă.

Doamne, Dumnezeule! Numai cine n-a cunoscut închisoarea Piteşti şi n-a trecut prin camera „4 spital” ca să-l cunoască pe Țurcanu şi pe acoliţii săi dezumanizaţi, numai acela poate să spună că ar fi putut ca să reziste. În rest, nimeni. Absolut nimeni. Nici unul din cei care au gustat această ciorbă amară nu va spune că se poate rezista.

– Şi -continuă Țurcanu, căci se vedea că are poftă să se prezinte şi să ne arate ce-i poate capul:

– Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici el pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost creştinism, această mare minciună şi toată lumea ar fi trăit în linişte!⁴

– Eu sunt Turcanu! Primul şi ultimul. Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Pe mine nu mă poate nimeni minţi, aşa cum vă mint pe proştii ca voi. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie – pe stârvurile voastre. Ce scriu eu e lucru adevărat, nu basme de adormit copiii.

Proştilor, Horia Sima își pune la încercare adepţii să vadă cât pot să reziste reeducării.⁵ Deci, să vină el, să vină acum ca să-şi vadă eroii!Treziţi-vă, bandiţilor, nu mai avem timp de pierdut!⁶

Zicând acestea a ieşit pe uşă şi ne-a lăsat pe mâna celorlalţi călăi, de dânsul creaţi, după chipul şi asemănarea lui. Toţi erau roboţi cu fantezie şi multă iniţiativă spre cumplitate. În fiecare clipă erau gata să-şi întreacă „maestrul”. Cu toate acestea marile mişelii le lăsau pe seama lui Țurcanu, ca să nu-l supere sau să fie bănuiţi că îşi însuşesc rezultatele negrelor sale trudiri.

(Mărturia lui Tache Rodaș – Mărturii din iadul temnițelor comuniste, Ediție îngrijită de Gheorghe Andreica)

1. Este vorba de avocatul Radu Mironovici, unul din fondatorii Mișcării Legionare.

2. Este vorba despre Gheorghe Cantacuzino (Grănicerul), o altă personalitate marcantă a Mișcării Legionare.

3. Aici Țurcanu face aluzie la ingerarea forțată cu materii fecale, de care au avut parte unii deținuți în marile sărbători creștine, în așa numitele ”liturghii negre”, defapt adevărate episoade de satanism.

4. Cititorul poate să constate singur gradul de demonizare al lui Țurcanu. Satanizat până în măduva oaselor, se credea pe sine un fel de „mesia”, că el ar fi noul „Alfa şi Omega”.

5. Strategie de a produce dezbinare în rândul studenților, mare parte din ei fiind membri ai Frățiilor de Cruce, organizație din cadrul Mișcării Legionare.

6. Acest ”nu mai avem timp de pierdut”, arată că Țurcanu urmărea o implementare cât mai rapidă a acțiunii de reeducare. Defapt el considera că deținuții care nu vor să se reeduce sunt vinovați de timpul pe care el îl petrece în închisoare, atâta timp cât Securitatea promisese reeducaților încă de la Suceava că dacă toți studenții se vor reeduca, atunci vor fi eliberați. De aceea zelul său era inepuizabil, urmărind să ”scurteze” durata propriei pedepse prin îndeplinirea ”target-ului” promis de Securitate. Însă Țurcanu nu era un oportunist precum a fost Alexandru Bogdanovici, de aceea nu a participat la acțiunea de reeducare doar pentru a se elibera. Aderența sa față de ideologia comunistă a fost totală și de aceea a urmat orbește toate ordinele mai marilor Securității, sperând că odată cu eliberarea va fi ”răsplătit” cu o funcție importantă.