„Fachirul”
În altă zi mi-a povestit că întemniţatul era dezbrăcat de tot, fiind lăsat doar cu bocancii în picioare şi aşezat pe o masă unde era legat cu mîinile desfăcute. Cei care băteau cu bastoanele lungi de cauciuc din lateral îi zdrobeau spinarea, fundul şi muşchii picioarelor. Un alt legionar, înaintea lui, inginerul Ursu din Vrancea, a primit 100 de răngi de fier la tălpi.
Însă Constantin, pentru că nu vorbea, a fost bătut fără număr. „Am numărat pînă la 200, după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferenţă de Părintele Dimitrie Bejan, care era preot şi pe care îl acoperea Darul, nesimţind nici o durere de la lovituri, eu le-am simţit pe toate pînă în vîrful creierului. N-am scos însă nici un cuvînt, avînd, şi atunci, şi după aceea, marea grijă să nu pîrăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvînt despre cineva. Atît de mult m-au bătut, că, deşi fiecare dintre ei băuse cîte o sticlă de votcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzînd neputincioşi. Darul lui Dumnezeu m-a ţinut. De atunci am primit porecla de «Fachirul».”
Un alt mărturisitor al acelor ani mi-a spus mai apoi că nu de la aceste chinuri i s-a tras porecla de „Fachir”, ci de la altul, mai groaznic: văzînd că nu spune nimic, s-au gîndit că trebuie să fie o cale prin care să-i provoace nişte dureri care să-l facă să vorbească. Atunci au luat un cuţit cu vîrful foarte ascuţit şi, ţinîndu-l de lamă, au început să-l străpungă peste tot, şi pe abdomen, şi pe torace, şi pe mîini, şi pe picioare cu vîrful acelui cuţit, doar, doar l-ar putea face să scoată vreun sunet. Şi pentru că nu au reuşit, de aici l-au asemănat fachirilor indieni.
„A trecut cîtva timp la Ploieşti şi mi s-a dat voie să îmi schimb hainele. Am primit un palton nou, m-au pus să mă bărbieresc. Atît de mult mi-am revenit în cîteva zile (aproape o săptămînă) scăpînd de torturi, încît m-au dus din nou la Bucureşti. Veneau care mai de care: «Hai să-l vedem pe Fachiru’! Ia uite-l cum arată! Ca un nou născut!» Aceasta era puterea şi lucrarea rugăciunii, precum se poate vedea în Vieţile Sfinţilor Mucenici, care de multe ori în urma chinurilor şi mutilărilor erau tămăduiţi de Hristos, ca prin minunea aceasta păgînii care îi vedeau să se întoarcă la Adevăr şi pocăindu-se să primească Botezul.
Nimic altceva nu l-a ţinut acolo decît rugăciunea neîncetată. Iar rugăciunea i-a fost ascultată de Hristos Mîntuitorul, Care i-a şi răspuns nevoitorului Său astfel: „Acolo fiind, am avut un vis – vedenie. Mă găseam cu mîinile într-un gard de sîrmă ghimpată aşa de deasă şi de ascuţită încît nu mă mai puteam ţine de ea. Era momentul cînd eram gata să cad dincolo, în întunericul pipăibil. Şi îmi dădeam seama tot atunci că întunericul era aşa de mare, încît nu are sfîrşit, nici înălţime, nici lăţime, nici margini. Şi m-a apucat o groază aşa de mare, că nu mai ştiam ce să fac. Şi nemaiputîndu-mă ţine de gardul ghimpat şi crescînd groaza care mă cuprindea, atunci m-a prins Cineva de mînă şi m-a scos afară, către miază-zi. Avea o mînă acoperită de o haină neagră, ca de călugăr. Iar mai departe am văzut că era mîna unui călugăr adevărat, iar Acel Călugăr era Însuşi Iisus Hristos. Cînd m-a scos, m-a trecut printre sîrmele gardului şi am observat că pe jos era iarbă verde, fir de fir, numai iarbă curată, pe un spaţiu ca de un cămin de case, adică vreo 40 de metri către miază-zi şi cam tot atîţia către răsărit. Iar pe mijloc era o cărare cam de 60 de cm – 1 m lăţime, asfaltată. Şi cînd am ajuns cam pe la mijlocul acelui teren, poteca o lua către răsărit, tot asfaltată şi tot prin iarbă. Iar dincolo de căminul cu iarbă era numai grîu curat, fir de fir, verde, mare cam «cît să intre cioara în el», de jur împrejur, cît vedeai cu ochii. Şi m-a purtat către răsărit tot atît cît de la gard spre mijloc. Acolo la răsărit era o căsuţă mică, cam cît o bisericuţă precum cea de la Sihla. Mîntuitorul m-a băgat acolo în bisericuţă (căci aceasta şi era) ţinîndu-mă permanent de mînă. Am intrat acolo şi era acolo o soră de mănăstire sau o maică, ce aranja nişte felinare şi nişte candele. Am intrat în bisericuţă în dreapta, cum stăteam altădată în biserica Sihăstriei. Acolo era o lumină foarte plăcută şi mă uitam unde sînt ferestrele pe care intră acea lumină. Dar privind cu atenţie, n-am văzut nici o fereastră, ci numai pereţi. Şi am ieşit afară să văd pe unde pătrundea lumina. Şi tot uitîndu-mă să văd unde e soarele, n-am văzut nici un soare, ci o lumină foarte plăcută în atmosferă, dar nu de la soare, ci o lumină taborică. Şi aşa m-am trezit. Aceasta a fost în vremea primei arestări.”
(Mărturisirea unui creştin. Părintele Marcu de la Sihăstria, ediție îngrijită de monahul Filoteu Bălan, Editura Petru Vodă, 2007, pp. 27-32)