Femeile la Jilava

Erau egale cu bărbaţii şi se bucurau şi ele de pedepse suplimentare. Jilava nu era suficientă pentru a le îngenunchia. Ori ce li se năzărea doamnelor gardience, ţigănci de ultima speţă, constituia un motiv pentru a fi trimise la „mititica”. Aproape toate au trecut pe acolo, prin acel loc de supertortură al Jilavei. Această era o carceră cu ciment pe jos şi pereţii umezi, în care deţinutele politice executau o pedeapsă imaginară, fiind ţinute numai în cămaşa, cu o bucată de mămăligă şi o gamelă cu apă sărată (pe zi). În aceste condiţii nu se putea rezista mai mult de 7 zile. Acele femei care au trecut pe aici, şi nu au fost puţine, s-au îmbolnăvit de anexită şi reumatism. Foamea le chinuia ca şi pe bărbaţi. Lipsa de aer şi lumină de asemenea.

Pentru autenticitate, spicuiesc din relatările Emiliei Vaida, care era anchetată fără să ştie că soţul ei fusese omorât tot în timpul anchetelor: „Aşteptam obişnuitul arpacaş în care se numărau boabele, pentru a-mi astâmpăra foamea ce mă rodea, când s-a deschis uşa celulei şi ofiţerul politic mi-a făcut semn să-mi iau bagajul şi să-l urmez. Afară m-a împins în duba ce m-a transportat la Jilava, pe care nu o voi putea uita niciodată.

Îmbrăcată cu cele câteva zdrenţe ale mele şi câteva primite de la alte deţinute, cu picioarele goale în pantofii negri, daţi de conducerea închisorii pentru proces, am fost din nou îmbrâncită pentru a fi luată în primire de ofiţerul de serviciu. Arătându-mi cu mâna o uşă de lemn, am împins-o eu de data aceasta şi am intrat. Era un ţarc de 1 m.p. plin cu fiare şi gunoi. Acolo am stat până s-a întunecat, în timp ce pe mine ningea. Vânătă de frig şi cu dinţii clănţănind mi-am făcut intrarea în groapa blestemată. În celula 2 de la Jilava ne găseam 45 de deţinute, dintre care 7 bolnave de TBC, lipsite de ori ce fel de îngrijire. De căldură nici pomeneală. Numai cea umană completată cu cea sufletească ne făcea să trăim de azi pe mâine. Aspectul acestor fiinţe nobile era dezolant: cu feţe de ceară, nepieptănate, erau îmbrăcate în rochii zdrenţuite. Fără prosop, săpun, perie sau pastă de dinţi, femeile foloseau pentru şters, fie manşeta, gulerul sau mânecile scurtate în acest scop.” Administraţia dă drept cazarmament o pătură ruptă la trei persoane, linguri şi gamele găurite. Se mânca prin rotaţie pentru că niciodată nu erau suficiente.

Interiorul celulei era mobilat cu celebrul hârdău „tineta” ce emana un miros îngrozitor. Alături se găsea o putină cu apă pentru băut şi spălat, ce se umplea o dată pe zi. Niciodată apa nu ajungea şi spălatul se făcea tot prin rotaţie, de la o zi la alta şi tot în aceleaşi gamele în care se mânca. Lipsa de aer îţi lăsa impresia că ai o senzaţie de sufocare permanentă. Este uşor de înţeles cum se simţeau bolnavele de T.B.C. şi inimă care aveau nevoie imperioasă de AER. Singurul bun al naturii lăsat la discreţia fiinţelor peste tot, aici era drămuit. Ferestrele erau mai tot timpul închise şi nici lumina nu pătrundea din cauza obloanelor fixe. Pereţii celulei umezi în permanenţă, lăsau impresia că te găseşti într-un cavou. Şi pentru MULTE şi MULŢI, a rămas cavou.

În aceste condiţii de viaţă deţinutele nu disperau. Din contră căutau să-şi facă o ambianţă în care să domnească înţelegerea. Astfel aveau loc discuţii şi chiar conferinţe pe diferite teme. Doamnele „ţigănci” erau foarte vigilente şi nu admiteau „vorbe”, iar cele recalcitrante şi care nu stăteau la marginea patului riscau să nu doarmă în cameră: le aştepta „mititica”. Şi totuşi nu se lăsau intimidate. Iată o scenă din ajunul Crăciunului anului 1953:

„După terminarea servirii arpacaşului, pe la ora 5 – 6 spre seară, s-a deschis uşa celulei şi în prag a apărut ofiţerul politic Manta, însoţit de câteva „sergente” negricioase din gardă. S-a adresat şefei de cameră:

– E bună mâncarea? Ce zici? Îţi place?

Daaa… E foarte hrănitoare. E chiar bună! Dacă mă duc acasă am să gătesc şi eu cu arpacaş, a răspuns şefa, foarte umilă.

– Va să zică îţi place!… Bravo!… i-a spus Manta cu un surâs, după care s-a adresat.

– Ei, ce zici Emilia Vaida? îţi place? Aşa că-i bună?

– E oribilă! Îl mănânc, îl vomit şi iar îl înghit, mâncându-l tot ca să rezist până la capăt, să apuc să vă văd şi pe dumneavoastră, cu toţi din conducerea securităţii, mâncând tot arpacaş în seara de Crăciun… a fost răspunsul prompt.

– Dacă vei mai apuca! Mai vorbim noi!… a răspuns Manta, făcându-se roşu la faţă, în timp ce părăsea celula.

Gardianca înainte de a trage zăvorul şi a pune lacătele, le-a atras atenţia, să fie linişte completă, să nu se facă rugăciuni şi să nu îndrăznească cineva să îngâne cântece … că le mănâncă „mititica”.

Pe la orele 9 seara, după ce s-a auzit toaca sentinelelor în liniştea de mormânt a Jilavei, în celula nr. 2 s-a întins o batistă pe care s-au aşezat: raţia de pâine a trei deţinute, patru gogonele, şi arpacaşul păstrat într-un guler de rochie. După ce s-a făcut rugăciunea, ofrandele au fost împărţite şi la fiecare s-a dat câte o bucăţică.

În dimineaţa zilei de Crăciun, o informatoare a fost scoasă la curăţenie, iar după amiază şi-a făcut din nou apariţia politrucul Manta însoţit de toată liota, adresându-se unei deţinute:

– Am auzit că ai organizat Crăciunul, Emilia Vaida, şi s-au spus şi rugăciuni în grup. Este adevărat?

Constituţia Ţării nu prevede restricţii pentru a te ruga, i s-a răspuns.

– Te-ai rugat să mă înec cu un os şi după cum vezi nu am nimic!

– Nu-i adevărat! în calitate de creştină m-aş fi rugat Domnului Isus să ierte păcatele duşmanilor ţării şi pe noi să ne elibereze.

– Ba ai blestemat şi ai instigat şi pe celelalte, vezi că ştiu? Mai bine aţi spune informatorilor d-voastră să nu-şi câştige favoruri prin minciuni, i-a dat replica deţinuta.

Înfuriat ofiţerul politic le-a înjurat pe toate, de toţi sfinţii, şi a plecat trântind uşa. Aşa s-a sărbătorit Crăciunul la Jilava.

Familii întregi au fost obligate să petreacă în acelaşi timp Crăciunul, tot în Jilava, dar în celule diferite.

Dorina Ienciu care se găsea la secţia de femei a fost ridicată împreună cu fiul ei – Codruţ Ienciu – şi cu soţul, fost inspector general în Ministerul Cultelor. Fire deosebit de sensibilă, Dorina Ienciu a publicat la editura Pavel Suru un roman intitulat: „Cataclismul anului 2000″. După ce a trecut prin anchetele Ministerului de Interne şi infernul de la Jilava a descris in versuri: 

FORTUL 13 

Jilava, Jilava! 
ziduri de piatră lipite 
cu otravă! 
Ce tării vă ţine 
De nu v-aţi dărâmat 
de atâta suspine? 
de atâta urlat? 
Şi lacrimile curse, 
din loc nu v-au mişcat? 
Acoperişul tău 
deveni 
mauzoleu 
pentru sfinţii 
Neamului meu 

Prin versuri mişcătoare descrie durerea unui neam sortit să sufere pentru credinţă şi libertate: 

ÎN AMURG 

Am deschis fereastra catului de sus, 
Să văd cum păşeşte bunul meu Isus 
Spre Golgota, purtându-şi crucea blândeţii 
cu ochii arşi, căutând răcoarea dimineţii. 

Cerul s-a întunecat crunt să nu vadă, 
Cu suliţi cum îl petrec soldaţii de gardă, 
Cu Măria florile plângeau împreună 
Stelele albe s-au adunat cunună. 

Să mângâie fruntea rănită a lui Isus 
Amurgul rouă sărutării şi-a depus 
Lemnele codrilor cu duhul au cântat 
Nou cântec au strunit, din jale şi oftat. 

Am coborât jos din catul veşniciei, 
Să biciuiesc zarafii nemerniciei, 
Crunt să-l înfrunt pe tâlharul de Irod, 
Unde sunt mugurii şi ai neamului rod? 

Zării Golgota cu uriaşa cruce, 
La osândă neamul românesc se duce, 
Femeile pe urmele Măriei plâng, 
Christoşii neamului pe cruce se frâng. 

Cu suliţi cum îl petrec soldaţii de gardă, 
Cu Măria florile plângeau împreună.

(Cicerone Ionițoiu – Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii. Vol. II)