Focul

Căsuţa mea de scânduri s-a aprins.

Ardea în noapte. Focul a cuprins

Şi tindă, şi odăi, şi coperiş.

Voiam să plec din casă pe furiş,

C-o legătură-n mână. N-am putut.

În val de flăcări albe m-am zbătut;

Vecinii toţi dormeau; şi de-n zadar

Plângeam, închisă-n grinzile de jar.

Şi, ca să pot scăpa din casa mea,

Am lepădat şi haina, căci ardea

Şi-am aruncat şi legătura-n foc.

Mă-năbuşeam şi nu vedeam deloc;

Cuprinsă de uimirea morţii, stam

În oarbă nemişcare. Aşteptam

Să ardă-n mine tot, să fiu un scrum

Şi vântul să mă vânture pe drum.

Am auzit un zvon de prăbuşiri,

Şi casa mea pieri; subţiri, subţiri,

Se ridicară palele de fum…

În goliciunea mea pornii la drum.

Cerşeam lumini şi-n pragul nopţii reci

S-au fost deschis zări albe de poteci.

Curată ca o candelă-n altar,

Cu trupul plin de răni şi greu de har,

M-am pomenit urcând pe scări cereşti,

Spre miezul dragostei dumnezeieşti.

Ştiam acum că focul fost-a pus

În casa mea, de mâna lui Iisus.