Frânturi din multele pătimiri ale martirului Alexandru Bogdanovici

Din când în când, Turcanu, scrâşnind din dinţi, se adresa lui Bogdanovici, care nu se putea ridica din pat:

-Mă, tu, prietenul meu cel mai bun, de mâna mea ai să mori! Şi se repezea la el, lovindu-l, aşa culcat cum era şi în imposibilitate de a mai face vreo mişcare.

Cum patul meu era chiar lipit de al lui Bogdanovici, simţeam dinspre el o duhoare de urină şi de hoit în descompunere. Nu putea să se dea jos din pat, se urina pe el. Cu toate acestea nu scotea nici un geamăt, nu schiţa nici un semn de durere. Durerile acestui om trebuiau să fie groaznice, căci, o dată s-a întors puţin în pat sub pătura sură şi aspră unde zăcea în pielea goală.

Fesele şi pulpele picioarelor păreau o carne tocată -parcă terfelită prin gunoaie. Aveam impresia că el a fost bătut cu o scândură prevăzută anume cu cuie în cârligate. Numai aşa puteam să-mi explic halul în care era.

Într-o dimineaţă am încercat discret pe sub pătură să-l mişc, dar trupul îi era rece. După numărătoare a fost pus într-o pătură şi scos afară pe coridor.Dacă moartea lui a fost reală sau numai aparentă, asta n-am de unde s-o ştiu.

La sosirea lotului meu în camera ” 4 spital „, supliciullui Bogdanovici era încheiat. Loviturile ce i le mai dădea Turcanu din când în când erau fără efect. Lovea ca într-un sac. Bogdanovici nu schiţa nici un gest de apărare sau durere.

(Gheorghe Andreica – Mărturii din iadul temnițelor comuniste)