„Frate Nicolae, uită-te la mine. Mi s-au scos dinții unul câte unul, mi s-au scos și unghiile – și totul, pentru că n-am rostit un cuvânt de hulă împotriva Domnului nostru”

Tot ceea ce s-a imaginat vreodată de o minte bolnavă a fost folosit pentru a îngenunchea spiritul de neînfrânt al acelora care au respins rânduiala comunistă, și îndeosebi pe aceia care credeau în Dumnezeu. Fiecare frântură de informație a fost folosită pentru a obține și mai multă informație, iar pentru orice inconsistență se administrau bătăi crâncene.

Deținuții au fost siliți să-și denunțe și să-și condamne părinții, pentru că i-au crescut în spiritul unor valori morale înalte și cu credința în Dumnezeu. Oamenii au fost torturați fiindcă nu stăteau în poziție de drepți, nu vorbeau cu respect de „reeducatorii” lor, sau pentru că nu dormeau într-o poziție „disciplinată”. […] O cruzime deosebită s-a folosit împotriva acelora care au arătat sau care erau cunoscuți că au o puternică credință în Iisus. Torționarii erau furioși de a nu fi în stare să controleze în totalitate viețile și mințile acestor oameni, care – grație credinței în Dumnezeu – părea că sunt capabili să evadeze din realitate în acel ceva pe care torționarii lor nu puteau să-l înfrunte și nici să-l înțeleagă.

Unul dintre năpăstuiții care a fost expus la toată această grozăvie, a fost părintele Roman Braga, pe care l-am întâlnit mai târziu în Statele Unite. Ca tânăr absolvent de teologie, el s-a chinuit cu hotărârea ce drum să aleagă în viață. Pe de o parte, era atras de multe lucruri lumești, dar pe de altă parte, simțea cu putere o chemare către preoție. Ura caracterul ateist al statului comunist și spera că va fi doar o trecere de scurtă durată în viața poporului român. A fost arestat pentru că s-a opus pe față regimului. După judecată a fost trimis la penitenciarul Pitești pentru „reeducare” și a fost cu încetul atras în acest proces. Au urmat lungi perioade de tortură și chin.

Am avut privilegiul de a mă întâlni cu el în câteva ocazii la Mănăstirea Schimbării la Față din Ellwood City, Pennsylvania, unde este călugăr și preot al mănăstirii. Convorbirile noastre au fost foarte lungi și m-au mișcat profund.

Într-o după amiază caldă de septembrie, în 1983, am stat în biblioteca mănăstirii și el mi-a povestit multe din suferințele sale. După tot ce auzisem și văzusem, nu mai credeam că ar mai putea să mă afecteze ceva, dar povestea spusă de acest preot cu un timbru cald, liniștit, curat, al cărui singur țel în viață a fost și este să-L slujească pe Dumnezeu, m-a cutremurat din nou. Am putut să înțeleg de ce ziaristul american care venise să-i ia un interviu a fost cu desăvârșire incapabil să sesizeze și să creadă că povestea sa, nepublicând în consecință niciodată, nimic.

– Ca un seminarist, părinte, și ca un om care crede profund în Dumnezeu, ați fost tratat altfel decât ceilalți? l-am întrebat eu.

– Într-un fel, da. Ei au vrut să-mi frângă credința în Dumnezeu și Iisus cu orice preț.

Părintele Braga mi-a povestit cum prigonitorii l-au despuiat pe unul din codeținuți în fața lui și l-au silit pe el să îngenuncheze în dreptul organelor genitale ale celuilalt nefericit, să-și facă semnul crucii și să pupe spurcăciunea omului, spunând că aceea ar fi fost Iisus. Torționarii au inventat de asemenea o nouă versiune a rugăciunii Tatăl Nostru care era atât de vulgară și dezgustătoare încât aș face aici un sacrilegiu ca ea să fie repetată.

– Dar, părinte, am întrebat, privind la acest preot care trăia acum în liniște și bună împăcare atât cu Dumnezeu cât și cu lumea, ce s-ar fi întâmplat dacă dumneavoastră nu v-ați fi supus acestor criminali? 

– Frate Nicholas, uită-te la mine. Mi s-au scos dinții unul câte unul; mi s-au scos și unghiile – și totul, pentru că n-am rostit un cuvânt de hulă împotriva Domnului nostru. Nu mai puteam să rabd. Mă băteau întruna, mă torturau zile întregi. Voiam să-i aduc reproșuri lui Dumnezeu pentru a scăpa de acest chin, însă ori de câte ori deschideam gura să rostesc acele cuvinte, ele pur și simplu nu veneau. Era peste puterea omenească.

Îmi aduc aminte că odată am fost bătut cu brutalitate și nu am fost în stare să scot un cuvânt. Nu voi uita niciodată că în acel moment, Țurcanu mi-au spus calm și indiferent că, în definitiv, lui prea puțin îi pasă de convingerile sau ideile mele; tot ce dorea el, era de fapt să mă compromită. Aceasta este, în fond, adevărata natură a comunismului: să găsească un punct slab și să-i compromită pe oameni.

– Întregul proces pornea cu un șoc incredibil ca să te sperie de moarte. Pe neașteptate, după ce în prealabil se împrietenea cu tine și te trata cu bunăvoință, o bandă de câțiva „reeducați” te bătea în chip sălbatic și îți cerea să mărturisești totul. În același timp, luni de-a rândul ni se punea un medicament în hrană care ne făcea să ne aducem aminte de multe ori lucruri uitate. Ne forțau totodată să stăm ore în șir, din zi, pe dunga patului, cu spatele drept și, palmele pe genunchi. Asta numeau ei poziția de reflecție. Negreșit, unii specialiști îi instruiseră cu privire la această postură și rezultatul era că, în chip ciudat, îți aminteai aproape totul de la vârsta de trei sau patru ani. O dată ce storseseră ultima mărturisire de la tine, coroborau totul după cum le convenea și te torturau pentru alte mărturisiri.

– Era iadul, frate, a murmurat părintele Braga. Până atunci nu am știut ce înseamnă o ființă omenească. Am văzut oameni pe care îi consideram tari și îi respectam mult, căzând nesperat de ușor când au fost față în față cu suferința, dar i-am văzut și pe acei care erau umili și retrași, care păreau că nu vor rezista niciodată, dovedindu-se mai puternici decât și-ar fi putut închipui cineva. Am văzut oameni cu chipuri de sfinți căzând în iad, și aparent, oameni slabi înălțându-se ca martirii cu mare credință și putere. Vezi, frate Nicholas, noi nu știm ce se află în spatele unei fațade, în spatele unei fețe politicoase zâmbitoare, sau în spatele uneia înverșunate, încruntate, până când ele nu trec prin prova de foc.

– Și credeți că au schimbat ei personalitatea adâncă, interioară a celor supuși acestei acțiuni? am întrebat eu cu teamă.

– O, nu, m-a liniștit din nou blândul preot din Ellwood City. Ei au reușit să omoare câțiva și să facă să-și piardă mințile pe încă alți patruzeci de codeținuți de care mi-aduc eu aminte, deținuți care nu și-au mai recăpătat niciodată sănătatea, dar nu au reușit să schimbe natura umană. Vedeți, aici se înșeală comuniștii. Ei îl neagă pe Dumnezeu și cred că omul e doar un animal, un sac de oase și reflexe ce pot fi ușor abrutizate și reprogramate. Dar noi am fost făcuți de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa. Dumnezeu sălășluiește în fiecare dintre noi. Prin ce am trecut noi la Pitești, și în alte câteva închisori românești, este opera lui satana. Dintr-un anumit motiv Dumnezeu i-a dat lui satana libertate, așa că noi nu-l putem învinge prin noi înșine. Dându-i-se timp și libertate, satana poate face multă stricăciune, și el lucrează de fapt cu sârg să ne îndepărteze de Dumnezeu. Noi trebuie să ne legăm pe noi înșine de Dumnezeu, frate Nicolae. Aceasta este singura noastră speranță. […]

Comentariul final al părintelui Braga a fost:

– Ca adevărați creștini noi trebuie să-i iertăm pe aceia care au greșit împotriva noastră, dar ca oameni va trebui să cercetăm întâmplarea și pe cei implicați, pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine și pentru a evita astfel de acte abominabile în viitor, oriunde în lume.

(Nicholas Dima – Călătorie spre libertate. Întâlnire cu destinul, Editura Fundației Culturale Române, București, 1993, pp. 84-88)