Fratele meu, Valeriu Gafencu

Despre familia Gafencu din Sângerei – Bălţi, Basarabia se pot scrie multe, dar pe cine-i poate interesa viaţa noastră decât pe noi?

La cele aproape 100 ha pământ şi o gospodărie cum alta nu era şi cu doi părinţi ca ai noştri, care s-au iubit şi s-au respectat, cei patru copii (Valeriu, Valentina, Eleonora şi Elisabeta), până în anul 1940, am fost cei mai fericiţi. Ocupaţia sovietică ne-a distrus.

Tata a fost deportat în Siberia, unde a dispărut fără urmă. N-am putut afla nimic despre el. Era un soţ şi un tată ideal. De o corectitudine şi o bunătate cum rar se pot întâlni. Mama l-a aşteptat până a murit. La fel pe Valeriu, deşi am aflat că a decedat în închisoare la Târgu Ocna.

În anul 1944 am fost nevoite, mama cu cele trei fete, eleve fiind, să ne refugiem în Făgăraş, unde am întâlnit o familie foarte, foarte cumsecade, Toflan, care ne-a ajutat să ne continuăm studiile, liceul.

Valeriu era deja închis la Aiud, avea voie să ne scrie destul de des, chiar se ocupa de educaţia noastră spirituală. La primul vorbitor am fost cu Valentina şi un prieten, Neculai Lopşanschi. A apărut Valeriu cu Ion lanolide şi Marin Naidim. Când i-am văzut după gratii am fost atât de impresionată, încât am leşinat; după ce mi-am revenit şi am plecat toţi trei, stând în faţa închisorii. La un moment dat Valeriu m-a strigat: Nora, Norica, şi a început să cânte un cântec compus de el. Filmele nu pot vedea ceea ce am simţit noi, surorile, ştiindu-l atât de bun, cinstit, frumos şi talentat, zăcând nevinovat după gratii. Toată suferinţa lui şi a lui tata au fost numai pentru că şi-au iubit prea mult ţara.

Am avut noroc de o mamă deşteaptă, gospodină şi înţeleaptă, care ne-a învăţat să fim fete cinstite şi să învăţăm, pentru că altă avere nu mai aveam. Aşa am şi făcut. Valentina a ajuns profesoară, Eleonora asistentă de ocrotire şi cântăreaţă în diverse formaţii corale, având studii de canto la conservator, Elisabeta ingineră. Rugăciunile lui Valeriu şi ale lui tata ne-au ajutat. Ne-am căsătorit toate trei cu băieţi foarte, foarte buni, toţi basarabeni, ingineri.

În anul 1946 Valeriu şi alţi studenţi deţinuţi au fost duşi într-o colonie de muncă la Galda de Jos, o comună în apropiere de Aiud, fiind instalaţi la un castel. Lucrau la o vie şi se gospodăreau singuri. Acolo am avut ocazia să trăim momente înălţătoare. Am avut voie să-i vizităm. De Crăciun am fost la el, mama şi cele trei surori, fiind înconjurate cu multă dragoste şi iubire sublimă. Am împodobit, împreună cu Elisabeta, un brad adus de Valeriu. Am cântat colinde compuse de Valeriu, ne-am bucurat şi am plâns. Apoi, de Sfintele Paşti am fost din nou la el şi am participat la înviere în comuna Galda, iar băieţii au cântat, dirijaţi de V. Mârza, având un cor dumnezeiesc. Dimineaţă, preotul, împreună cu sătenii, ne-a oferit o masă nemaipomenită, în curtea bisericii.

Apoi au fost duşi la Aiud, Piteşti, Târgu Ocna şi nu l-am mai văzut pe Valeriu niciodată. După Galda a urmat asuprire, chin, surghiun şi moarte, iar noi îl plângem toată viaţă pe el, pe tata şi pe mama.

(Eleonora (Nora) Colgiu, n. Gafencu, Bucureşti, 2 mai 1992, în Studentul Valeriu Gafencu, ”Sfântul închisorilor din România”. Studiu, mărturii ale camarazilor de suferință și corespondență, ediție îngrijită de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj, 1998, pp. 43-44)