Gafencu nu se plângea niciodată
Gafencu își petrecuse întreaga viață de om matur în închisoare,dar, ca și ceilalți deținuți la care credința creștină prevalase, nu știa ce fapte să mai săvâșească pentru a-și răscumpăra greșelile din trecut1. În fiecare zi făcea gestul pilduitor de a pune deoparte ceva din puținul lui pentru a ajuta la refacerea celor mai slabi dintre noi. Avea oroare de antisemitism și, când venea să-l vadă în camera 4 vreunul dintre vechii săi tovarăși antisemiți2, trântea câte o remarcă șocantă:
– Mi-ar plăcea să văd țara guvenată în întregime de evrei. Camarazii lui îl priveau cu oroare. Da, zicea calm Gafencu, primul-ministru, legiuitorii, funcționarii publici – toți să fie evrei. Aș pune o singură condiție: să fie asemenea vechilor cârmuitori evrei, losif, Moise, Daniel, Sfântul Petru, Sfântul Pavel și lisus Însuși. Fiindcă, dacă ne vor mai conduce unii evrei ca Ana Pauker, atunci s-a zis cu România.
Gafencu intrase în închisoare la nouăsprezece ani. Tinerețea i se dusese fără să fi cunoscut vreodată măcar o fată3. Când alții vorbeau despre sex, el intreba:
– Cum e aia?4
Mi-a spus într-o zi:
–Tatăl meu a fost deportat din Basarabia de ruși. N-am mâncat niciodată pe săturate5. M-au băgat la închisoare fiindcă am devenit legionar. Nu întâlnisem în viață nici o singură persoană bună, credincioasă, iubitoare6 Mi-am zis în sinea mea: „Iius nu-i decât o legendă. Azi, nu mai există nimeni în lume care să-i semene și cred că nici nu a existat vreodată”.7 Dar, mai târziu, am întâlnit unii dintr-aceștia. Mai ales la închisoare a trebuit să recunosc că mă înșelasem. Am întâlnit oameni bolnavi care se lipseau de ultima lor coajă de pâine pentru alții. Am stat în aceeași celulă cu un episcop care era atât de plin de bunătate, că numai atingându-i straiele te puteai vindeca.8
Gafencu a rămas în camera 4 timp de un an și în tot acest timp nu a putut sta culcat pe spate. Îl durea mult prea tare. Trebuia să fie mereu ridicat. Din multele aspecte ale gandirii legionare, Gafencu păstrase până la urmă numai simpla credință creștină. Bolnavii mai zdraveni din alte celule își asumau sarcina de a spăla în locul acelora dintre noi care erau neputincioși, frecând la cămăși, lenjerie de corp, fețe de pene, uneori douăzeci de cearceafuri pe zi, cu toate că trebuia să spargă gheața din curte ca să ajungă la apă. Lucrurile mele, îmbibate cu puroi și sânge, erau întotdeauna scorțoase. Dar, când am încercat să opresc pe un prieten să mi le spele, s-a supărat.
Gafencu nu se plângea niciodată. Ședea foarte liniștit în pat, dând ușor din cap ca să afirme sau sa-și exprime mulțumirea. Când era evident că nu mai avea mult de trăit, prietenii lui vechi și noi s-au strâns în jurul patului său, cu lacrimi în ochi. Ultimele sale cuvinte au fost:
– „Dumnezeu, gelos pe noi, ne cheamă la El”
După ce a închis ochii, ceilalți s-au rugat. Eu am zis:
Iisus ne spune că, dacă o sămânță care cade pe pământ nu moare, nu poate da rod; dar după ce moare, ea renaște într-o floare frumoasă; tot așa când trupul material moare, este înlocuit de unul spiritual. lar inima lui Gafencu, hrănită cu idealurile creștinătății, va da cu siguranță rod. Un preot a rostit o rugliciune, apoi Gafencu a fost înfășurat într-un cearșaf și dus în camera mortuară. În timpul nopții a fost înmormântat într-o groapă comună, de către deținuții condamnați pentru crime cărora le revenea întotdeauna această sarcină.
(Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu în subterană, pag. 102-103)
1. Atât din mărturiile memorialiștilor cât și din cele ale surorilor lui Valeriu, nu reiese că Valeriu ar fi avut o tinerețe reprobabilă, cu greșeli de răscumpărat, ci din contra. Motivațiile pentru care Valeriu săvârșea faptele bune, ori de câte ori avea ocazia, izvorau din firea sa înclinată încă de tânăr copil spre corectitudine și dărnicie, dar mai ales din conștiința dreptei credințe. Așadar Valeriu nu săvârșea faptele bune ca și cum ar fi avut o tinerețe păcătoasă pe care să o răscumpere, ci din dorința desăvârșirii.
2. Suntem de opinie că pastorul Wurmbrand a pus o etichetă izvorâtă din preconcepție legionarilor de la Târgu Ocna, exemplificată fidel de Ioan Ianolide prin relatarea unei mici întâmplări: ”altă dată doi dintre bolnavii din cameră l-au rugat [pe Wurmbrand n.n.] să înceteze puţin discuţia întrucât aveau nevoie de linişte dar el nu s-a putut stăpâni şi a continuat. Cei doi l-au acuzat de lipsă de bun-simţ, ipocrizie şi provocare.
– Ăsta e antisemitism! a ripostat el.
– N-am fost şi nu sunt antisemit, a răspuns un deţinut mai glumeţ, dar dacă toţi evreii sunteţi aşa, încep să-i înţeleg pe antisemiţi!”
Tot despre ”antisemitismul” de la Târgu Ocna, Aurelian Guță mărturisește că ”diferențele de confesiune religioasă, de origine etnică și de trecut politic, pentru care s-a vărsat și se varsă atâta sânge s-au topit într-o dragoste creștinească, naturală, fără ostentație, retorism sau emfază.”
3. Nici faptul acesta nu este tocmai adevărat. După mărturia memorialistului Ioan Ianolide aflăm că Valeriu ”se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări.” Paul Miron, un alt memorialist care l-a cunoscut încă dinaintea arestării pe Valeriu mărturisește în cartea ”Măsura Urmelor”, că ”după cincizeci de ani, când am aflat că sora mea mijlocie (Elisabeta Ionescu Miron) a fost logodită cu Valeriu mi-am adus aminte de o scenă la Aiud. Valeriu care ”mi-a făcut o vizita” în celula mea, a zărit pe masă fotografia ei. O săptămână la rând, a venit, s-a uitat la acea poză, până ce i-am dat-o. A pus-o la el sub icoană, la fereastră.”
4. Chiar dacă pastorul Richard Wurmbrand relatează acest episod într-un mod dezinvolt, care nu se poate atribui lui Valeriu, totuși, din această întrebare se poate înțelege limpede neprihănirea lui Valeriu care, deși îndrăgea o fată, totuși a rămas feciorelnic, cu o curăție sufletească asemenea unui copil.
5. Iarăși credem că și aici este vorba de o exagerare, probabil de o scoatere din context a cuvintelor lui Valeriu. Este greu de crezut că Valeriu ar fi spus că „n-am mâncat niciodată pe săturate”, de vreme ce familia sa avea în proprietate 50 de hectare de pământ și casă cu etaj, după cum mărturiseşte Valentina Elefteriu, una din surorile lui Valeriu. Nu vedem de ce ar fi căutat Valeriu să-l impresioneze cu sărăcia sa pe Wurmbrand, minţind.
6. Afirmaţia „nu întâlnisem în viaţa mea nici o persoană bună, credincioasă, iubitoare” considerăm că este și ea îndoielnică, ţinând cont de exemplele de dragoste și credință din casa părintească şi de spiritul de moralitate în care a fost crescut Valeriu.
7. Valeriu nu spune nicăieri, în scrisorile adresate familiei sau în mărturiile orale consemnate de memorialiști, că în tinereţe l-ar fi socotit pe Hristos ”o legendă”. Și aici credem că este vorba de o scoatere din context a afirmațiilor lui Valeriu.
8. Suntem reticienți față de faptul că Valeriu ar fi cunoscut în temniță vreun episcop. Virgil Maxim sau Ioan Ianolide, care au fost în preajma lui Valeriu cât timp acesta a stat la Aiud, nu amintesc nimic în acest sens. La Piteşti erau întemnițați doar studenţi, iar la Târgu Ocna ceilalţi deţinuţi nu amintesc de nici un episcop. De altfel, dacă episodul cu episcopul ar fi avut loc la Târgu Ocna, pastorul Wurmbrand ar fi trebuit să-l cunoască direct.
februarie 13, 2014 @ 10:18 am
Am fost binecuvântat de Bunul Dumnezeu și am pornit printre străini… Monodrama SFÂNTUL ÎNCHISORILOR prezentată în Regatul Spaniei: (2011-2014) Madrid, Coslada,Valencia, Malaga, Alicante, Burgos, Calatayud, Castellon de la Planta, Fuenlambrada, Mehorada Del Campo, Valdemoro, Motril, San Sebastian De La Reyes, San Sebastian Donostia, Taragona, Tereuel, Toledo, Torejon De Ardoz, Villanueva de la Canada, Vinaros, Reus, etc.