Generalul criminal Nicolschi
Într-o dimineaţă, suntem scoşi toţi bolnavii pe sală şi dezbrăcaţi la pielea goală, ca să ni se facă percheziţie.
Era încă iarnă, frig, şi noi eram ţinuţi pe sală în picioarele goale, pentru percheziţia care se făcea foarte încet. Şedeam desculţi pe ciment, fără a ni se permite să luăm cel puţin o pereche de ciorapi. Frigul, frisoanele, făceau să-mi clănţăne dinţii în gură. La un moment dat, se aude mişcare pe sală, iar gardienii devin mai brutali, ţipă şi înjură spre a fi auziţi. În această atmosferă, apare,mândru şi încruntat, generalul criminal Nicolski, cu o privire plină de ură.
Trece pe la fiecare, privindu-ne cu dispreţ şi răutate. Ajuns în dreptul meu, sanitarul, probabil pentru a demonstra că-şi face datoria, începe să mă prezinte, spunând că am fost în stare foarte gravă, cu cangrenă la ambele picioare, apă la plămâni, otită şi că acum sunt în afară de orice pericol, datorită tratamentului primit. Nu l-a mai lăsat să continue, replicându-i aproape într-un urlet că nu trebuia să strice medicamentele pe nişte bandiţi, fiindcă acestea aparţin clasei muncitoare şi că singura favoare pe care o merităm noi este de a fi împuşcaţi cinci la un glonţ. Apoi, îndreptându-se spre mine şi arătându-mă cu degetul, aspus:
„Un glonţ e prea scump pentru un bandit, ar trebui cinci la un glonţ”.
Nicolski era un evreu din Tiraspol, instruit la Moscovaşi care avea obrăznicia de a da lecţii de patriotism, aşa cum făceau toate cozile de topor care s-au pus în slujba comunismului. Mi-a fost milă de sanitar, care în loc de laude, cum se aştepta, a primit o mustrare la care nu se gândise. În aceste vizite pe care le făceau linguşitorii Moscovei, nu se interesau de viaţa deţinuţilor, ci doar umilirea şi distrugerea condamnaţilor. Ţinerea noastră dezbrăcaţi în frig, înjurăturile, insultele sau glumele stupide pe care le făceau, nu urmăreau decât umilirea şi distrugerea personalităţii noastre. Ofiţerii, dovedindu-şi prostia, găseau un mijloc de distracţie, punându-i pe gardieni să ne facă percheziţie peste tot, chiar în anus, deşi ştiau că nu vor găsi nimic. Coloneii Sepeanu sau Constantinescu, prin alte metode, urmăreau acelaşi scop.
Când veneau ei, umblau din celulă în celulă, îmbrăcaţi civil şi foarte eleganţi, uitându-se cu dispreţ la noi, căutând a lăsa impresia că ne privesc ca pe nişte borfaşi.
Nu vorbeau nimic, iar dacă un deţinut încerca să spună ceva, întorceau spatele şi plecau. Deşi această comportare era aparent banală, dispreţul şi îngâmfarea lor ne iritau, ne simţeam umiliţi, desconsideraţi. Se creau astfel condiţii de nervozitate, pentru ca ani grei de puşcărie să-şi spună cuvântul.
Ne revolta faptul că aceste slugi, puse în slujba comunismului şi a lui Stalin, nu urmăreau numai să ne distrugă, dar vroiau să murim umiliţi.
(Nicolai Popa – Coborarea in Iad. Fenomenul Pitesti)